Fereastra închisorii. Stareţul

Una dintre cele mai fascinante mânăstiri, ascunsă printre stân­că­riile Munţilor Cozia, se numeşte simplu şi blajin: Stănişoara.
Locaş monahal alpin, îndepărtat de lume, în văzduhurile căruia am privit cu ochii cei mai trişti ai tinereţii mele.
Am ajuns acolo din întâmplare, împins de Dumnezeu din curtea Mânăstirii Cozia.
Ascultând rugăciunile călugărilor şi văzând doar o tăbliţă de lemn ponosită, am luat-o pe cărare în sus.
Şi am urcat, tot urcat, cu ce mă apăsa tot mai greu în interior.
După o oră şi ceva de pădure, coli­be ascetice şi peisaje montane minunate, am ajuns.
Austeritate, linişte şi o biserică care m-a magnetizat de la prima privire.
Şi un stareţ foarte dur, imperturbabil.
Căruia i-am spus, după ani lungi de ascultare, că şi deţinuţii se liberează condiţionat, mai repede de ispăşirea integrală a pedepsei.
Nu a acceptat să-mi reducă nici o zi din canonul greu şi lung, pe stil athonit.
Atunci nu am înţeles, mai târziu da.
Azi noapte, având insomnii şi răsfoind Facebook-ul, rămân înmărmurit.
Stareţul meu a murit de corona­virus, luat se pare chiar din curtea Mănăstirii Cozia.
Iar eu, care nu l-am căutat de mult timp, scufundat în treburile lu­meşti, cum pot acum să mai zic ceva?
Te-ai dus părinte la Hristos, acum în postul Adormirii Maicii Domnului.
Printre multele altele, şi cu păca­tele mele.
Ajută-mă în continuare.
Suntem pe mai departe în aceeaşi lume, doar eu pe pământ, iar tu în Cer.