Fereastra inchisorii / Simţul umorului, închisoarea şi postul

Poate că nu e cea mai potrivită temă de reflecţie în zilele postului mare ce tocmai a început, dar nu aş vrea să fiu cuprins de sminteala de a mă crede mare teolog.

Întrebând un prieten bun despre un posibil subiect de articol, acesta mi-a sugerat să scriu despre post. I-am răs­puns că am făcut-o în trecut şi nu aş vrea să cad în păcatul de dreapta, cel al ispitei de a te plasa într-un soi de perse­verenţă falsă şi mimată a credinţei.
Postul are rostul său tainic şi în­seam­nă mult mai mult decât vorbele rostite şi clamarea nevoinţelor sale trupeşti şi spirituale.
Dacă inima nu se frânge întru milostenie, plângerea păcatelor şi urmarea deplină a lui Hristos, toate palavrele de slavă a postului se vor întoarce tocmai împotriva gurii ipocrite ce le ros­teşte.
Aşa că mi-am adus aminte de o carte despre lumea închisorilor, scrisă de o cercetătoare britanică.
Spunea autoarea, pe care am avut ocazia să o cunosc personal, că una din strategiile esenţiale de păstrare a echilibrului interior, dacă nu de conservare a sănătăţii mintale sau chiar de supravieţuire în închisoare, este re­prezentată de simţul umorului.
Deşi era vorba despre personalul din penitenciare, este perfect valabil şi pentru deţinuţi.
Mediul penitenciar este prin definiţie unul închis şi dureros sufleteşte, dar tocmai libertatea de râde pe seama celei mai mari tristeţi îl întoarce adesea în lumina bucuriei.
Gluma, zeflemeaua, ironia şi multe alte faţete subtile ale simţului umorului fac ca cei care lucrează în închisori să se întoarcă normali acasă, fără urme adânci de zăbrele pe creier.
La fel procedează şi deţinuţii, a căror lume musteşte de satiră de puşcărie, de la cea mai grobiană până la cea mai rafinată.
Interacţiunea dintre cele două cete de fiinţe ce compun universul uman al mediului carceral este adesea marcată de reciprocităţi stilistice ce ţin de aria profundă a umorului, creatoarea cea mai desăvârşită a echilibrului dintre cei de după gratii şi cei de dincolo de ele.
Nimeni nu poate fi condamnat să nu râdă de alţii sau chiar de sine însuşi. De multe ori face mai mult bine decât orice altceva.
Chiar şi postul cel mare nu cere încrâncenare inutilă, iar un surâs discret pe faţa celui care se jertfeşte va fi mai mult pe placul lui Hristos decât un chip chinuit în mod făţarnic.
Doamne ajută! Şi atunci când râdem şi atunci când plângem.