Fereastra închisorii. Simplu, despre prietenie

Un cuvânt comun.
Dar cu înțeles sofisticat.
Şi impact existențial profund.
Dincolo de rudenia de sânge sau alianță, prietenia este una dintre cele mai mari apropieri dintre oameni.
Pe un continuum de la cea de conjunctură, superficială, şi până la formele sale jertfelnice, prietenia poate consemna şi existența unui blestem dar şi a unui dar divin.
Iluzia că avem mulți prieteni e desigur deșartă.
Însuși cuvântul a devenit golit de simbol semantic.
Dacă avem mii de prieteni pe o rețea de socializare, pe care nici măcar nu i-am văzut sau cu care nu am împărtășit un necaz sau o bucurie vreodată, nu înseamnă aproape nimic.
Poate cel mult o amiciție frivolă.
Sau o formă a reflexului de a trăi viața altuia înaintea celei proprii.
Apoi, avem prieteni de aparență, care gravitează conjunctural şi prozaic în viețile noastre.
O duzină când ești cineva în arena lor individuală, absenți sau chiar dușmănoși în rest.
Firesc, așa e de când lumea.
Mai avem şi prieteni de o relativă neutralitate, care se lipesc de noi dintr-un oportunism benign. Omenește de înțeles, ontologic de necules.
Cei adevărați, puțini la număr sau chiar singulari, sunt de neprețuit.
Sunt cei care urcă alături de tine necondiționat până în vârful celui mai înalt munte, chiar şi acolo unde oxigenul lipsește.
Iar cei care nu mai pot, cel puțin îţi spun că te lasă singur, de acolo de unde limita ființei şi puterii lor a fost depășită. Prietenia sinceră şi angajată rămâne sprijinul esențial în vreme de încercare.
Chiar liman de salvare, când singurătatea e preludiul deznădejdii.
Dăruind lumină şi solidaritate, este harică.
Precum o mare binecuvântare.
Să fim buni şi până la capăt prieteni pentru cei pe care i-am ales.
Şi la bucurie, dar mai ales la timp de cumpănă.