Fereastra închisorii. Sibiu şi Păltiniş

Venind dimineaţa spre închisoare ascult la radio un reportaj excelent despre şcoala de la Păltiniş.
Filosofia adâncă şi disciplinată a lui Noica, ucenicia tinerilor existenţialişti, vremurile acelea atât de complicate, mă înghit cu totul în poveste.
Absorbit de evocările radiofonice, cu gândul doar la Păltiniş, uit să fac la stânga spre închisoare şi mă trezesc în altă parte a oraşului, blocat pe pilot automat.
Nostalgia Sibiului în care m-am născut, adolescenţa gotică şi plaiurile alpine ale Răşinarului, toate alcătuiesc un paradis pierdut pentru mine.
Inclusiv sunetele divine ale orgii din catedrala evanghelică, care mi-au verticalizat fiinţa, de am ajuns mai târziu să iubesc nespus munţii.
Cum pot să uit cum mătuşa mea Sofia, mă ducea cu tramvaiul din Dumbrava Sibiului până pe Coas­ta Boacii din Răşinari, atât de dragă lui Cioran?
Maimi, cum îi spunea copilul mic de atunci, cu o viaţă plină de jertfă şi iubire, a fost prima care mi-a arătat ce se înseamnă să o urmezi pe Maica Domnului.
Mi-e atât de dor de ea, de lumina fiinţei ei curate şi blânde, de timpul acela când stăteam pe iarbă în umbra brazilor înalţi, şi ea îmi povestea doar de Dumnezeu.
Apoi mâncam telemea de oaie de la răşinăreni, cu roşii grase şi coapte de la oltenii care veneau cu legume proaspete în pieţele Sibiului.
Seara ne întorceam acasă, nu înainte de a ne uita de pe viaductul de la Gara Mică la crestele Făgăraşilor.
Creste pe care aveam să la cu­treier mai târziu, de la un capăt la altul, lăsând acolo o parte din mine.
Îndeosebi, în noaptea cu lună plină şi infinite stele, în care am stat întins pe o piatră din Lacul Călţun şi m-am uitat fascinat la cer.
Sibiu şi Păltiniş, Răşinari şi Mun­ţ­ii Făgăraş.
Locuri natale.
Unde mă trage pământul.