Fereastra închisorii. Sfânta frică şi nobila educaţie

Rolul pedagogic al fricii a fost permanent demonizat.
De către tot felul de filfizoni sociali preţioşi, care propovăduiesc exclusivismul absolut al educa­ţiei.
Precum şi splendoarea fiinţei umane, atât de rafinată şi sublimă, încât este receptivă doar la vorba bună şi puterea binelui.
Realitatea este că frica rămâne liantul esenţial al echilibrului social şi chiar al devenirii exis­tenţiale.
Frica de Dumnezeu, de părinţi, de lege, de boală, toate sunt frici sănătoase. Care îl fac pe om să se comporte cel puţin normal, dacă nu mântuitor.
Să luăm un singur exemplu.
Cum credeţi că poate fi stopat terorismul ecologic de la noi? Adi­că defrişările criminale, pân­gă­rirea munţilor cu gunoaie şi porcării motorizate şi multe altele asemenea?
Numai cu educaţie, rugăciuni şi rugăminţi?
Foarte importante, dar nici pe departe suficiente şi potrivite pentru agresori.
Pentru dobitocii şi violatorii profunzi de natură există o singură cale: frica de pedeapsă!
Pedeapsă care trebuie să fie imediată, dură şi dureroasă.
Metafizica educaţiei cu astfel de specimene este o ipocrizie de proporţii.
Ca să nu fim radicali, în cazul acesta lăsăm educaţia pe seama închisorii.
Frica şi educaţia nu sunt nimic până la urmă, una fără alta.
Prea multă frică, în absenţa educaţiei, e un semn de primitivism şi eficienţă aparentă.
Prea multă educaţie, în lipsa fricii, e un credit stupid şi alienat acordat agresorului şi batjocorirea colaterală a victimei.
Aşa că sfânta frică împletită cu nobila educaţie e formula potri­vi­tă, care duce la rezultatul pozitiv.
Bineînţeles, cu dozajul cuvenit.
Pentru făpturi evoluate, mai multă educaţie şi mai puţină frică.
Pentru troglodiţi, frică din belşug şi mai puţine încercări educa­ţionale.
Numa zic.
Şi aplic.
Am lucrat în educaţie şi acum la închisoare.
Dar cam puţini criminali ecologici pe la facultate.
Aia cu gratii, unde studenţilor le plac mult cursurile despre planeta albastră.