Fereastra închisorii / Seara Învierii

E seara dinaintea Învierii.
Lumea pare preocupată mai mult de obiceiurile îndestulării trupeşti decât de fiorul mistic al jertfei lui Hristos.
Astfel, ne smintim, ca în fiecare an, cu pregăteala licorilor şi cărnii, mai puţin cu chemarea duhului, în faţa celei mai mari sărbători a creştinătăţii.
Toţi oamenii sunt adunaţi prin case cu treburile materiei şi mă gândesc că prin munţi, prin pădure, nu mai e nimeni. Nimeni din rasa umană.
Mai mult, un obicei păgân şi obscur, face ca în Cavnic oamenii să puşte asurzitor în noaptea sfântă a Învierii.
Asta înseamnă că în loc să meargă la biserică, îndeosebi tinerii, se urcă pe dealuri cu ţevi şi uzând de o piroteh­nie primitivă mimează zgomotul asur­zitor al unui război cu tunurile. Toate astea, bineînţeles, acompaniate cu mult alcool şi muzică de mahala.
Dincolo de toate căderile, în seara În­vierii pluteşte tainic o aşteptare şi o linişte de necuprins în cuvinte. Co­borâtă din Cer, miracolul acestei seri este unic şi irepetabil timp de un an.
Mă urc în maşină şi plec la munte. Mă opresc în pasul Rotunda. Nici urmă de suflet de om, doar linişte infinită, un apus de soare mântuitor, brazi, piatră şi două păsărele, tăcute şi ele dealtfel. Totul în aşteptarea lui Hristos, a Învierii Sale.
Mă închin şi mă rog în faţa unei cruci simple, cu Hristos răstignit.
Urc apoi, prin zăpadă, în vechea carieră de piatră de unde privesc în zările munţilor: Gutin şi Igniş. În stânga, nevăzută dar apropiată e Mogoşa, iar în spate la fel de nevăzut dar mai îndepărtat Ţibleşul.
Se întunecă şi mă hotărăsc cu greu să cobor în lume. Acolo sus în munte, în catedrala naturii, creaţia e mult mai aproape de Hristos. Şi Hristos de ea.

Hristos a Înviat!