Fereastra închisorii. Se poate și trebuie

Într-o țară sufocată de gunoaie, cu o natură agresată permanent și criminal, mai există și excepții, care desigur întăresc regula.
Parcul Național Cozia este una din ele.
Cu o natură magnifică, cu mânăs­tiri și sihăstrii din cele mai autentice, arealul Coziei fascinează la prima vedere.
Venind dinspre București, am zăbovit preț de o zi aici.
Însetat și de natură și de duhovnicie.
Urcând pe Valea Păușei, am avut impresia că sunt în Norvegia.
Am fost mirat să văd o natură curată, îngrijită și chiar înfloritoare.
Fără plastice, fără sticle și pungi, fără ambalaje și gunoaie aruncate la întâmplare.
Cu bănci de lemn inteligent po­ziționate de-a lungul văii, pentru odihnă și contemplație.
Dar fără grătare și alte accesorii de mângâiat burta și gâtlejul.
Și în general cu amenajări care arătau clar grija omului față de mediu.
Iată că oltenii de nord au rămas vrednici, așa cum îi știam demult.
Și demonstrează că se poate,
într-o țară în care o natură bine­cuvântată este agresată sălbatic tocmai de cei care ar trebui să-i fie recunoscători.
Ideea aceasta cu parcurile națio­nale, în care regulile de acces și de protecție să fie foarte dure, trebuie extinsă maximal.
Avem atâtea sanctuare naturale, extraordinar de prețioase și frumoase, care sunt lăsate de iz­beliște și neprotejate de asaltul primitivilor și pângăritorilor de natură.
E clar că se poate.
Mai clar e că este obligatoriu.
Că e o datorie sacră să protejăm natura.
Măcar din instinct de conservare, dacă nu din religiozitate și recunoștință.
Fiindcă precum va fi ea vom fi și noi.
Dacă va fi distrusă la rândul nostru vom fi așa.
Și invers.
Cum ne dorim cred.