Fereastra închisorii / Şcoala … în sfârşit altfel!

În săptămâna care tocmai a trecut, şcoala a încercat să fie altfel şi bine a făcut. Va fi triumfătoare când va reuşi ca această săptămână normală să se întindă pe tot parcursul anului şcolar. Desigur cu nuanţele şi ponderările cuvenite. Nu mi-aş permite atâta vehemenţă dacă eu însumi nu aş fi fost cândva profesor, lucru pe care îl preţuiesc şi după care adeseori tânjesc. Şi fiindcă am un copil la şcoală, care o percepe ca pe un cleşte.

Dascălii de anvergură (adică cei care îi uimesc şi bucură pe elevi) sunt tot mai rari, copiii par întemniţaţi pedagogic în universuri criptice, depersonalizate şi neconectate la aspiraţiile lor interioare, şcoala dând semne că şi-a pierdut claritatea orizontului.

Paradoxal, deşi este cea care îl îmbogăţeşte cel mai mult pe copil, şcoala oferă nu numai dileme, dar şi risc ontologic. Lucrurile strâmbe pe care copilul le aude în arena educaţională, ca să nu vorbim de ispitele de tot felul, începând cu cele benigne şi uneori sfârşind la propriu cu cele maligne, ne arată că trebuie să reconsiderăm cu toţii paradigma de fiinţare a şcolii. Asta însemnând de toate: finanţare, slujitori, curriculum, părinţi, statut, control…

Lumina cărţii şi a exemplului personal pare să fi apus în faţa livrării aproape comerciale de cunoştinţe, îmbrăcate în haine formative jerpelite.

Reflexul bolşevic al importanţei „materiilor de bază”, al conceptelor de tip „cadre didactice” sunt încă prezente, în detrimentul istoriei adevărate şi pilduitoare, a eticii pe înţelesul vârstei şcolare, a culturii civice autentice, a religiei. Şi sport, comunicare şi formare de discernământ, adică tot ce înseamnă trăirea dreaptă, sănătoasă şi raţională a lumii. Pe înţelesul copiilor.

Nu trebuie să ezităm să ne uităm spre ţările scandinave care au un sistem educaţional excepţional. Cum nu trebuie să ne renegăm propriile tradiţii, talentul şi filonul de excelenţă umană pe care alţii trebuie să-l suplinească cu multă muncă şi consecvenţă.

Astăzi, justiţia şi şcoala sunt mizele noastre cele mai mari. Dacă le irosim ne va fi tuturora greu. Inclusiv celor care nu cred în valoarea lor.

Şi aici, Părintele Arsenie Boca ne spune simplu ceea ce pe noi ne chinuie în cuvinte multe şi cu puţin rost. Ne porunceşte Dumnezeu prin vocea acestui mare sfânt român să nu risipim talanţii cu care am fost înzestraţi. Şi har Domnului, nu sunt puţini.

La final, vă cer iertare pentru prea multe vorbe într-o săptămână atât de mare şi mântuitoare.

Hristos a Înviat!

Ce fericire că Dumnezeu este veşnic în ceruri!