Fereastra închisorii / Sămânţa binelui din miezul răului

Când ni se întâmplă lucruri rele în viaţă, ne gândim doar la consecinţele imediate ale acestora, fără a avea răbdarea unei aşteptări care să cuprindă şi efectele mai târzii. Care pot aduce constatări foarte interesante şi benefice pentru cei care nu reacţionează intempestiv şi definitiv la micile încercări cotidiene. Sau chiar la cele mai mari.

Întotdeauna când am avut pacienţa necesară să aştept ca tabloul unui eveniment, fie el şi negativ, să fie cât mai complet, adică să cuprindă toate personajele, faptele, cauzele şi consecinţele, când nu m-am pripit să trag concluzii imediate, când am ţinut cont şi de părerea altora, mi-a mers bine şi am reuşit să înţeleg cât de mare e valoarea răbdării.

Chiar şi atunci când ai impresia că un eveniment nu are decât veşti proaste pentru propria persoană, e foarte probabil ca acolo, în miezul răului, să fie sămânţa binelui care va rodi ulterior, atunci când se plinesc vremurile, vorba părintelui Arsenie Boca.

Aşa am văzut Vaticanul, unde am trăit experienţa unică de a vedea un muzeu impresionant dedicat vieţii Papei Ioan Paul al II –lea, muzeu care azi nu mai există. Eram într-o perioadă mai dificilă a vieţii mele profesionale, în care mi se întâmplau lucruri nedrepte, dar tocmai datorită acestora am ajuns la Roma, iar ulterior am avut bucuria altor întâmplări remarcabile.

Care m-au pus pe gânduri şi au adeverit spusele sfinte: „fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…”. Fiindcă eu eram acolo datorită faptului că nu cedasem unor mai mari ai zilei, care bineînţeles azi sunt mici. Cred că mici erau şi atunci, de fapt. Şi, deşi mi se părea nedrept ceea ce mi se întâmpla în vremurile acelea, nu a trecut mult timp până să-mi fie clar că tot răul e spre bine.

Desigur, o astfel de trăire a lucrurilor nu este lipsită de dificultăţi interioare şi eforturi spre înţelepţire. Dar aduce echilibru şi linişte existenţială.

Aşa că, să nu ne grăbim niciodată să judecăm superficial ceea ce ni se întâmplă, fiindcă s-ar putea să ne condamnăm propriul bine care urmează a veni în viaţa noastră, după cele rele şi chiar din ele însele.