Fereastra închisorii / Rigla şi criminalul

Săptămâna trecută am participat, în Germania, la un seminar pe teme profesionale, în cadrul unui proiect cu finanţare europeană, alături de reprezentanţi din mai multe ţări europene. Am apreciat rigoarea germană, în sensul că programul zilnic era respectat ca la carte. Munca începea dimineaţa şi se sfârşea seara. Ce scria în orarul de activităţi se şi întâmpla în realitate şi cu regularitate.

În prima zi am vizitat un penitenciar din landul în care ne aflam. Totul era gândit şi construit în aşa fel încât să reziste foarte multă vreme. Nimic inutil sau excesiv, materiale durabile şi de calitate excelentă, funcţionalitate exemplară. Rigla germană era prezentă în toate detaliile. O adevărată lecţie de pragmatism şi limpezime constructivă. Deşi închisoarea avea deja patru ani de vieţuire, părea că este dată în folosinţă ieri. Impecabil de curată în toate colţurile, solidă ca un panzer nemţesc, penitenciarul îţi dădea impresia că va arăta la fel şi peste un secol.

A doua zi a fost dedicată unor prezentări şi dezbateri, cu foarte interesante subiecte carcerale, la care au fost prezenţi oficiali germani din domeniul justiţiei execuţional-penale, universitari, specialişti din penitenciare, precum şi reprezentanţi ai organizaţiilor non-guvernamentale.

La un moment dat, delegaţia unei ţări din fostul bloc sovietic, astăzi europeană cu acte în regulă, prezintă un film despre deţinuţii cu veleităţi artistice. Toate bune şi frumoase, dar la un moment dat apare în film un deţinut, condamnat pe viaţă ca urmare a mai multor crime săvârşite atât în societate, cât şi în penitenciar. Despre care vorbea cu o seninătate absolut îngrozitoare. Dar nu asta vroia filmul să sublinieze. Ci faptul că, vezi Doamne, criminalul îşi scrisese memoriile pe parcursul detenţiei, pe câteva mii de pagini, iar acum avea impresia că editurile se vor bate pe publicarea acestora. Mesajul filmului insista pe cât de mirobolant s-a transformat ucigaşul de oameni, abandonând cuţitul pentru peniţa scrierilor sale.

Deşi cred, din toată inima, că închisoarea este printre altele şi un tărâm al umanismului şi creştinismului, toate lucrurile au măsura lor firească. Am intervenit accentuat şi i-am întrebat pe cei care prezentau filmul dacă s-au gândit la toate familiile distruse de dezaxatul în cauză. Le-am mai spus că pe nimeni nu ar trebui să intereseze memoriile unui criminal nepocăit şi că prezenţa sa deşănţată din film, ca un creator înlănţuit de gratiile închisorii, este o insultă la adresa părinţilor, copiilor, fraţilor şi prietenilor victimelor, pe care i-a nenorocit pe viaţă prin suprimarea fiinţelor care le erau atât de dragi.

Le-am mai spus că părintelui care întreabă unde îi este copilul drag societatea nu are dreptul să-i răspundă astfel: ştii, copilul tău a fost totuşi ucis de un creator, fie el scriitor, pictor ori ce mai poate deveni în temniţă un criminal lipsit de regrete.

În sală s-a lăsat o tăcere ciudată şi cred că fiecare a plecat cu gândul dinspre asasin spre toţi oamenii cărora acesta le furase mişeleşte şi pentru totdeauna cel mai sfânt drept: cel la viaţă.