Fereastra închisorii. Relaţiile recuperate

Sunt oameni cu care ne înţelegem bine de o viaţă.
Parte importantă a vieţii noastre, vrednici de a ne încrede în ajutorul lor.
Nu ne așteptăm la trădare, la ipocrizie, ne sunt prieteni statornici de o viață.
Bucuria interacțiunii cu ei a fost mereu profundă, dar liniară.
Cu alţii însă am avut neînțelegeri.
Poate chiar conflicte sau chiar probleme de viață şi de moarte.
Ani, poate zeci de ani, de pizmă, ură şi otravă.
De multe ori, aproape de toate, războiul acesta dintre oameni nu încetează toată viața.
Sau se sfârșește tragic.
Aici, cred, e puterea interioară a creştinului autentic.
Şi anume a ierta şi a transforma ura în iubire.
Dezbinarea în ajutor.
De a restabili încrederea şi buna vecinătate psihologică.
Astfel de relaţii recuperate, transfigurate, sunt cu totul deosebite.
Nu doar prin raritatea lor, ci îndeosebi prin lumina lor.
A face din noapte zi, sau din întuneric soare nu e puţin lucru.
Şi acolo, în astfel de relaţii, e o fericire subtilă.
­Omul la care te-ai uitat urât vreme îndelungată, te face acum mai împlinit sufleteşte ca nimeni altcineva.
Fiindcă ai avut nobleţea hristologică de a uita în iertare faptul că te-a urcat pe cruce.
Nimic nou însă faţă de înţelesurile biblice ale lumii.
Pilda fiului risipitor din Sfânta Scriptură e atât de adâncă tocmai fiindcă răstoarnă logica fericirii.
Şi o propune oamenilor pe cea paradoxală a mântuirii.
Recuperaţi nu doar fierul vechi, ci şi legăturile cu oamenii.
E un exerciţiu sacru.
De urmare a lui Hristos.