Fereastra închisorii. Reîntâlnire

Ies din închisoare.
Nu e cea mai bună zi a vieţii mele.
Văd o familie cu copii uitându-se la zidurile penitenciarului ca la un muzeu.
Bărbatul le explica tuturor ceva, foarte emoţionat.
În momentul în care mă vede, aproape îmi sare în braţe.
Deşi mai în vârstă decât mine, îmi spune tată.
Începe să plângă, mulţumindu-mi la nesfârşit printre lacrimi.
Îmi spune că le arăta alor lui unde şi-a făcut pedeapsa.
Îmi aduc aminte imediat de el.
Fost deţinut, un om firav şi foarte sensibil.
Şi soţia lui era tot la închisoare, la Gherla, când el era la Baia Mare.
Copiii erau acasă, ai nimănui.
De câte ori mă întâlneam cu el în curtea închisorii, plângea pentru soarta copiilor.
Nu-şi nega niciodată vinovăţia, era foarte harnic şi retras, dar me­reu deznădăjduit pentru cei mici.
Rămaşi singuri, fără ajutor, cu ambii părinţi închişi.
Vorbeam mult cu el, l-am ajutat cât am putut omeneşte să treacă peste angoasă şi disperare.
Nu prea îl băga nimeni în seamă, încercam să compensez eu.
Fiindcă toată viaţa îmi vor răsuna în minte cuvintele părintelui Arsenie Papacioc, care  într-o seară tainică la Mânăstirea Techirghiol, mi-a spus aşa: să ai grijă de ei, să nu îţi baţi joc de sufletul lor.
Asta am şi împlinit.
Fiindcă, pe pământ şi în lumea de aici, nu vom afla pentru rugăciunile cui ne ţine Dumnezeu.