Fereastra închisorii / Redivivus

În fiecare an retrăim, inexorabil, aceeaşi isterie mediatică stupidă cu privire la unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume: iarna.
Dintr-o dată, cum ninge puţin mai mult sau se face frig bine, adică însuşi firescul acestui anotimp, începe o văicăreală gene­rală.
Televiziunile de stil nou apocaliptic îşi trimit înspăimântate reporterii cu metabolism dereglat în stradă.
Plini de frisoane şi lipsiţi de discer­nământ meteorologic, aceştia anunţă venirea iadului alb şi a judecăţii de apoi prezidată de regele cel rău al frigului şi zăpezii.
Şcolile din centrul Bucureştiului se închid, copiii sunt baricadaţi în blo­curi, totul devine dramatic.
Viaţa îngheaţă, inclusiv luciditatea. În mintea slăbănogilor, învinşi de trei pălmi de zăpadă, viscoleşte disperarea şi groaza.
Din gura agitatorilor de ştiri senza­ţio­nale curg ţurţuri de prostie rece, normalitatea se răceşte până la congelare.
Curcile mondene, crescute în incubatoarele urbane, se exilează în vacanţe tro­picale.
Apoi, ţaţele rămase în autohtonul hibernal, învelite în blănuri polare, trăiesc drama alunecării pe o bucată de gheaţă, despre care nu ştiau că există.
După care începe să le curgă în mod tragic nasul şi să strănute convulsiv la contactul cu văzduhul rece.
Dacă spui unuia din tremuraţii ăştia că ţi-e dor de o baie la copcă le provoci pe loc pneumonie cu complicaţii sau aprindere de creier.
Salvatorii, ca de obicei, trebuie să-şi rişte propriile vieţi pentru tot soiul de ciudaţi: fie pentru vreunul care urcă pe munţi în pleduri estivale şi cu pa­puci de asfalt, fie pentru vreo cucoană din fundul câmpiei moldave care află că femeile nasc la nouă luni.
Sau chiar pentru vreun beţiv care s-a întins învins pe nămeţi, după ce s-a luptat kan­tian cu legea moralei şi cerul înstelat de deasupra capului.
Mă gândesc la vremurile copilăriei mele căvnicărene, când erau nămeţi de doi metri, zăpada scârţăia îngheţată la fiecare pas, iar noi ne bucuram de fiecare clipă binecuvântată de iarnă.
Nici nu putea fi vorba de şcoli închise, că oricum în regimul comunist era aceiaşi temperatură şi în şcoală şi afară.
Cu toate că mâncam parizer cu soia sau alte mizerii socialiste, bucuria zăpezii şi puterea tămăduitoare a frigului montan, pe care imbecilul din Scorniceşti nu ni le putea fura, ne-au dat suficientă imunitate ca să înţelegem că adevărul trebuie căutat în cărţi şi nu la televizor.
Frigul şi zăpada sunt două virtuţi ale naturii tot mai puţin înţelese, după care vom tânji când pământul se va încălzi prea mult, tocmai din cauza vieţii noastre fierte în comoda iresponsabilitate.
Aşa că bucuraţi-vă pe deplin de iarnă, că are cu adevărat sfânt înţeles şi este izvor de sănătate.
Chiar şi atunci când arată cât este de puternică.
Nu este altceva decât expresia suvera­n­i­tăţii lui Dumnezeu peste o lume slăbită de propriile neputinţe şi păcate.