Fereastra închisorii / Raluca

Duminică dimineaţa, prima zi de Paşte. După noaptea frumoasă a Învierii ne dezmorţim cu o cafea tare. E destul de devreme, aşa că nu ne gândim că cineva ar putea tulbura liniştea de după cântările fericite şi biruitoare ale praznicului.

Cineva sună la uşă. Ieşim pe balcon şi vedem o mamă cu o fetiţă de vreo trei ani. Era clar că doreau ajutor, însă având în vedere etnia şi momentul, m-am şi gândit câte mormăieli or fi auzit din gurile creştinilor vizitaţi înainte, ce tocmai îşi reînnoiseră cu faţa smerită legămintele de credinţă, în noaptea cea mare a Învierii.

Cobor în curte cu ceva mâncare şi nişte bani. Îi dau mamei, dar aceasta îmi spune că şi-ar dori mai mult o pătură, fiindcă în noaptea ce trecuse copila suferise de frig, dormind sub cerul liber. Împreună cu caii, cu care veniseră tocmai din Poiana Blenchii. Mă uit spre fetiţă, însă era atât de ruşinoasă încât se învârtea tot timpul după fusta mamei, dorind parcă să se mai înfofolească într-o hăinuţă.

În cele din urmă o zăresc mai bine. Un giuvaier. Sfioasă, cu ochii pătrunzători şi limpezi, când zâmbea îţi frângea inima. Incredibil de frumoasă şi misterioasă, copila îţi dădea impresia enigmatică că vine din altă lume. Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns după puţină tăcere, oferindu-mi drept cadou cel mai frumos surâs pe care l-am văzut în viaţa mea: Raluca.

M-am uitat parcă cu dor, ca după copilul meu, cum pleacă cu mama spre alte case spre a cere milostenie. Mă gândeam cu jale la creştinii îmbuibaţi de miel care se vor simţi ofensaţi că sunt deranjaţi tocmai în prima zi de Paşti. Mai cu jale mă gândeam la cei care nici măcar nu vor deschide, neînţelegând că-i caută însuşi Hristos ori Maica Domnului.