Fereastra închisorii. Profesorul. Profetul.

Am aproape 20 de ani de închisoare în spate.
Nu ştiu aproape nimic despre cei din faţă.
Nu cred că aş putea trăi fără proiectul ăsta, deşi visez zilnic la marea liberare.
Condiţionată, cum este toată viaţa de altfel.
Înainte de a fi ofiţer, am fost dascăl de ştiinţe socio-umane.
Niciodată însă cadru didactic, cum schimonosit grăiesc şi azi limbile comuniste.
Iar înainte de a ajunge dascăl, am luat seamă cognitivă şi meta­fizică deopotrivă, de la profesorii cei mari.
Cel mai înalt în har academic, deşi tânăr în vremea studenţiei mele, inspira fascinaţie de la primele cuvinte.
Era vorba de chemare existen­ţială, de vrajă epistemologică, nu de nişte simple cursuri.
Hipnotic în mesaj, magnetic în inteligenţă, profesorul era profesor.
Proprietar de concepte rare, creator de înţelesuri subtile, omul era o universitate în sine.
Bineînţeles, în aroganţa şi ipocrizia Clujului, nu a putut să fie rector.
Poate nici nu a vrut asta, dar trebuiau să-şi dorească cei care au obligaţia morală să preţuiască o minte iradiantă.

A fost însă ministru, unde a confirmat că pe lângă idei are şi onoare.
Şi devotament pentru lumea educaţiei.
Dacă azi citeşti meditaţiile sale, ai aceiaşi impresie a apostolatului ca pe vremuri.
Nimic comun, totul original şi neobişnuit.
Şi mai ales adevărat.
Şaman al cuvintelor şi metagânditor al esenţelor.
Liber şi modest.
Vertical.
Mircea Miclea.
Profesorul şi profetul educaţiei.