Fereastra închisorii. Priveliştea şi liniştea

Cele mai mari daruri ale muntelui sunt priveliştea şi liniştea.
Priveliştea te poate lăsa fără răsuflare atunci când ai mai multă nevoie de ea.
Şi atunci oxigenul îţi vine din miracolul care te înconjoară.
O frumusețe care te îmbrățișează până la extaz.
Iar liniștea izvorăște din profunzimile de piatră şi lumină.
Muntele e la fel de mistic precum rugăciunea inimii.
Îndeosebi când eşti singur.
Adică fără alţi oameni.
Căci atunci Dumnezeu îţi umple tot spațiul sufletesc.
Lumea meschină e departe şi jos.
Iar cea rarefiată şi subtilă, acolo sus.
Vorba unui alpinist, ajuns pe un vârf superb: bucuria de a fi aici mă desprinde de restul lumii.
O lume de care ai totuși nevoie şi la care cobori în cele din urmă.
Şi care, vrând nevrând, este casa oamenilor fără de care nu poți trăi.
De aceea, până la urmă, oricât de fascinantă ar fi ascensiunea urmează şi întoarcerea.
Şi apoi din nou dorul de lumea de sus.
Cei ce iubesc muntele urcă mai mult şi coboară mai puţin.
Asemenea războiului nevăzut dintre virtuţi şi patimi.
Important e ca momentul de răscruce să te prindă urcând.
Oricât ai fi coborât înainte.