Fereastra închisorii. Prea târziu

O societate bolnavă reacționează întotdeauna prea târziu.
Inclusiv la propria boală.
Degeaba trimitem sute de polițiști şi pădurari la locul unei crime ecologice.
Doar fiindcă emoția asasinatului de pădure a devenit publică, dato­rită unor jurnaliști excepționali.
Unde aţi fost înainte?
Codrul e deja pustiit, prea târziu.
În van, facem anchete la sânge după ce ard oamenii de vii în spitale.
Morţii nu se mai întorc.
Desigur, pedepsirea vinovaţilor e obligatorie şi necesară, dar victimele rămân devastate toată viaţa, fără oamenii lor dragi.
Sau fără sfânta pădure.
Când spun că pericolul suprem într-o închisoare e un incendiu, lumea are impresia că exagerez.
Toate sunt bune până în ziua pacostei.
Faptul că nu se întâmplă nimic timp de un an sau zeci, chiar sute, nu e nicio garanţie.
Este o formă de inteligenţă avan­sată să previi.
Chiar dacă nimeni nu te va lăuda că ai anticipat ceva malefic, care nu s-a întâmplat tocmai fiindcă ai fost conştient că se poate întâmpla, e esenţial să faci ce trebuie făcut.
Adică să-ţi împlineşti datoria de om responsabil.
Pentru a reduce la minimum şan­se­le ca răul să se întâmple.
Somnolenţa asta a prevenţiei e o boală grea.
Oncologică, care arată lipsa de educaţie şi de civism.
Chiar de grijă şi de bunătate sufle­tească.
Să vezi un pădurar, ca la Poienile de sub Munte, care protestează mişeleşte alături de mafia pădurii, e deja prea mult.
Mult prea mult.
Dacă mecanismele preventive func­ţio­nau, făptura aia era departe de pădure.
Cum se poate ca paznicul codrului să devină propriul lui asasin?
Nu e doar cinic, este inacceptabil.
Şi arată cât de bolnav este sistemul care i-a permis aşa ceva.
Ce prevenţie? Acolo nici măcar reacţie nu există!
Sau există una pe invers.
E ca şi cum nu ai preveni un incendiu deşi ştii că e iminentă izbucnirea sa, iar apoi trimiţi pompierii să arunce benzină pe foc, în loc de apă.
Ce să mai zicem?
Mai bine facem.
Ce trebuie făcut.
Îndeosebi înainte, dar şi după.