Fereastra închisorii / Postul şi rostul

Despre post s-a scris mult. Cu trăirea e mai greu. Postul trebuie să-l îndeplineşti, mai puţin să-l vorbeşti.

Fiecare om are măsura sa, încercările sale, durerile şi căderile proprii, dar şi talanţii înălţării şi lumina sa aparte. Adunându-le pe toate, fiecare din noi are crucea sa. Nu există o cunună universală a postului, care să apese egal fruntea oamenilor.

Fiindcă postul te îndeamnă la lepădarea de patimi, iar în rostul său cel mai adânc la lepădarea de sine. Unii oameni postesc uşor de mâncare, alţii foarte anevoios. Alţii sunt tăcuţi prin fire, pe când mulţi se abţin cu mare greu de la cleveteală. După cum unii sunt miloşi şi blânzi de o viaţă, în timp ce alţii doar la necaz. Şi tot aşa.

Cred că Dumnezeu ne cere în post să ne rupem, ori măcar îndepărtăm, tocmai de ce ne leagă mai mult de lume. Să ne frângem puţin inima cea învârtoşată de grijile lumeşti, să jertfim mai mult din timpul şi iubirea noastră pentru cele nevăzute.

Dacă în afara postului suntem încremeniţi în lucruri mărunte şi trecătoare, înăuntrul lui auzim chemarea spre cele capitale şi veşnice. Dumnezeu nu ne cere să mergem mai des la liturghie, ci să o împlinim cu fapte. Nici să ne rugăm mai mult, ci mai curat.

Rostul postului este unul mistic, transcendental. Omul e chemat la Cer, pentru câteva săptămâni. Pentru a se despărţi vremelnic de schimonoseala pământească şi a trăi în lumina limpede a celor sfinte.