Fereastra închisorii / Ploaia fermecată

Plec spre munte pentru alergarea zilnică. Deşi ploaia s-a lăsat aşteptată timp de săptămâni verdele pădurii este intens şi luminos, cum numai în luna lui mai se întâmplă.
Am fost în multe primăveri prin alte ţări, însă nicăieri culoarea şi vitalitatea codrului nu este precum în munţii noştri.
A spus-o cu ceva ani în urmă chiar şi un pădurar elveţian, care rămăsese uimit de cât de frumoase şi aparte sunt pădurile noastre.
Că prea mulţi dintre noi nu le preţuim îndeajuns este o altă discuţie, dure­roasă precum o operaţie fără anestezie.
Revenind la ziua noastră, trec de pasul Neteda şi las maşina la marginea drumului lângă o plantaţie de afine, unde de ceva ani buni mai schimb câte o vorbă cu câinii de acolo, fie vara, fie iarna.
Când le aduc şi de mâncare, discuţiile se prelungesc inevitabil, mai ales că unul din ei, pe care îl poreclisem Colonelul, murise de bătrâneţe la datorie, acolo unde ne întâlnisem timp de mulţi ani.
Deşi la noi e soare cu cer albastru, ui­tându-mă în zare spre Munţii Rodnei şi mai aproape spre vârful Văratec din Munţii Lăpuşului văd că e freamăt mare în ceruri.
O negură densă şi încărcată, dar tăcută, fără tunete şi fulgere, străbate ameninţător văzduhurile, dinspre răsărit spre apus.
Încep să alerg spre vârful muntelui şi încet norii mă ajung cu vânt din spate.
Ce urmează e nedescris în cuvinte. Soare cu nori, lumină şi întuneric, vânt şi ploaie delicată, toate în acelaşi timp.
Continui să alerg uşor prin pădure, care devine un spectacol fermecat, adunându-le pe toate pe aceiaşi scenă: cer albastru şi nori de primăvară, irizări de lumină şi umbre tainice, ploaie rece de primăvară peste verdele exuberant al vegetaţiei.

O privelişte tainică care face cât toate comorile din lume. De neegalat, în fericirea pe care ţi-o inspiră simplu şi imediat.
Mărturia cea mai vie despre creaţia minunată a lui Dumnezeu.