Fereastra închisorii. Plecarea

Mi-e greu să-i spun moarte.
Fiindcă Dănuţ a înfrânt-o.
Prin viaţa lui.
Plină de bunătate şi blândețe.
Şi iubire de aproapele.
Chirurg talentat, neiubitor de arginți, a tămăduit multă lume.
Mereu zâmbitor şi cu o delicatețe puțin întâlnită în zilele noastre.
Am copilărit împreună, simplu şi fericit cum era pe vremuri.
Apoi el a luat drumului Clujului.
Ne vedeam mai rar, dar întotdeauna cu bucurie.
După prima tinerețe, o boală insidioasă l-a ținut la pat aproape doi ani.
Timp în care nu a uitat să zâmbească.
Chiar şi în preajma morții sale, atât de premature.
Îmi aduc aminte de vorbele lui Rabindranath Tagore.
Care spunea că „durerea este gloria celor mari, din toată creațiunea numai omul poate să se bucure de această glorie a durerii”.
O durere nemiloasă, pe care prietenul meu a îndurat-o cu lumină.
Pe chip și în suflet.
Rămas bun doctore… dragă Dănuţ…