Fereastra închisorii / Pe vârfuri

Toamna e înălţător să stai pe vârfuri. Nu pe cele ale picioarelor, cum s-a chinuit oficial un fost premier, deoarece te înalţi puţintel fizic, dar te cobori în ochii oamenilor. Ci pe vârfurile munţilor, unde te înalţi cu toate, mai ales cu cele spirituale.

Am ajuns, săptămâna trecută, în vremea serii, pe o lumină liturgică, sus pe Igniş. Nu era nimeni, doar lumină coborâtă din cer şi o linişte uluitoare. Împrejurul vederii, peste tot,  numai munţi, păduri, văi şi păşuni alpine.

Preţ de câteva secunde am avut impresia unei alte lumi. Mi-am adus din nou aminte de vorbele unui alpinist român, care după o ascensiune singuratecă de iarnă pe vârful Vânătoarea lui Buteanu din Făgăraş, spunea: „bucuria de a fi aici mă desparte de restul lumii”. Desigur, nu de lumea cea frumoasă a familiei, ori a prietenilor, ci de lumea cea coclită a betoanelor şi făţărniciei.

Cu o zi înainte fusesem la Creasta Cocoşului, unde petrecusem o după-amiază minunată. Doar doi simpatici jandarmi montani s-au speriat că vrem să facem ceva rele naturii. I-am asigurat că am mai mult serviciu în slujba naturii decât au bandiţii împotriva ei.

Prilejul ambelor zile de munte fusese un oaspete din Norvegia. Era pentru prima dată în România şi după orele de muncă comună am ales să-i arăt ce cred eu că este mai frumos în ţara mea. Adică natura şi nişte oameni deosebiţi. A plecat spre casa ei încântată de toate, inclusiv de felul în care ne câştigăm pâinea, deşi venise sceptică. Ne-a spus că este impresionată de felul în care muncim şi că apreciază cum ne bucurăm de ceea ce ne dăruieşte o natură inegalabilă. Mulţumirea noastră interioară a fost pe măsură, atât pentru breasla noastră, cât şi pentru faptul că am reuşit să ne punem patria în lumina ei cea adevărată.

Dar nu totul a fost idilic. Într-o seară, pe când stăteam împreună cu musafirul şi alţi colegi la o poveste şi un vin, într-un local binecunoscut al urbei, am primit o rugăminte tremurată, de la un şef de sală, speriat de ce auzise la telefon. Anume, să ne mutăm la altă masă, deşi toate din jurul nostru erau goale, fiindcă acolo, doar acolo, adică la masa noastră, trebuia să sosească un mai mare al zilei. Care, probabil, consideră că i se cuvine orice, inclusiv să ridice oamenii de la o masă nerezervată, la care ne aşezaserăm liniştiţi cu ceva ore înainte, spre cinstirea unui oaspete străin.

Cu siguranţă că nu am fi plecat în alte condiţii, dar nu ne puteam supune oaspetele unei discuţii balcanice şi mizerabile. Sens în care am ales eleganţa şi smerenia, pentru a ne proteja invitatul şi imaginea patriei. Adică ne-am retras, din faţa unui om care pare că nu înţelege prea multe despre modestie şi decenţă. Însă gestul în sine spune multe despre cât de tulburătoare poate fi puterea pentru cei slabi. Deşi a înţeles că a greşit, cerându-şi scuze, totuşi şi-a dus la îndeplinire senin intenţiile de cucerire a mesei dorite din cârciumă.

Însă dregătoriile publice sunt vremelnice şi adesea aducătoare de nefericire atunci când nu se înţelege că acestea înseamnă slujirea cetăţeanului, nimic altceva.

De altfel, plecând de la masă, am aflat că şi titularul gestului nefericit avea la rândul său invitaţi străini. Dintr-o ţară pe care o preţuiesc foarte mult şi care este un simbol al corectitudinii. Sunt sigur că în ţara lor nimeni nu ar fi îndrăznit să-şi ridice cetăţenii de la masă, în acest fel.