Fereastra închisorii / Pe aici nu se trece…sau nu ar trebui…

Peste tot, în lumea care preţuieşte cu ade­vărat justiţia socială, a ameninţa un om investit cu misiunea de a aplica legea este considerat un delict grav.
Reacţia e pe măsură, în spiritul mesajului eroilor români din primul război mondial² pe aici nu se trece. Fiindcă aşa e firesc şi deopotrivă eficient în a răspunde răului.
La noi însă, a ameninţa pe cei din linia întâi a luptei cu criminalitatea, inclusiv în formele ei hidoase, este un act perceput cu o banalitate inexplicabilă. Cu alte cuvinte, amenin­ţătorii trec lejer şi fără consecinţe serioase peste o graniţă, care deşi ar trebui să fie asemenea marelui zid chinezesc este în fapt doar un gard dărăpănat, nicidecum o fron­tieră adevărată.
Fie că eşti poliţist sau lucrezi în penitenciare, tu eşti interfaţa directă şi permanentă cu titularii crimelor sociale, începând cu hoţii de buzunare şi terminând cu ucigaşii feroce. Care câteodată te ameninţă, mai mult sau mai puţin subtil. Care îţi pomenesc rânjind părinţii, fraţii şi copii. Ori munca de o viaţă. Iar când ne ameninţă pe noi înşine, am ajuns să ne bucurăm că-i uită în cuvintele lor mi­zerabile pe cei dragi nouă.
Când se întâmplă ca ameninţările criminalilor să prindă viaţă, adică să ne omoare camarazii, să ne incendieze maşinile şi casele ori chiar să îndrăznească asupra copiilor noştri se iau măsuri severe. Prea târziu, ipocrit şi inutil pentru viaţa noastră profundă.
Societatea nu înţelege îndestulător că cel care ameninţă un om al legii, ne ameninţă pe noi toţi, inclusiv legea în sensurile ei cele mai protective şi juste. Adică garanţia noastră, a tuturor, că nu trăim în junglă şi deznădejde.
Cazul recent şi cumplit al bravului poliţist de la Vişeu de Jos, înjunghiat mişeleşte tocmai în postul de poliţie, e doar vârful aisbergului văzut din piaţa publică. Dincolo de acesta sunt multe alte nenorociri. Iar una din acestea, poate cea mai mare, este tocmai iresponsabilitatea cu care este tratată ameninţarea celor care sunt, zi de zi, pe frontul luptei cu demenţa umană şi socială.
Faptul că l-au asasinat tocmai în postul de po­liţie arată clar că s-a ajuns mult prea departe. Copiii acestuia nu o să-şi mai primească tatăl înapoi, dincolo de toţi anii de închisoare a criminalilor, de mesajele de com­pasiune, de emoţia trecătoare a comunităţii.
Un bun prieten de-al meu, care ţine piept curajos crimei organizate de mulţi ani, a ajuns să-şi urmărească în taină copiii pe stradă, de la şcoală până acasă. Fiindcă un mafiot pe care l-a trimis după gratii i-a făcut o promisiune oribilă.

Aş putea să scriu o carte şi despre ame­ninţările celor 15 ani petrecuţi de mine în închisoare. Venite din interiorul şi exteriorul închisorii. Explicite şi directe, ascunse şi rafinate sau doar mârăite în surdina nemerniciei. Venite din mai multe colţuri, de la oameni închişi pentru că au executat crime la comandă şi până la gulere albe. Multe sunt expresia micimii umane şi nu sunt periculoase. Altele dospesc însă, până în ziua nenorocirii. Şi e suficientă doar una, care să se împlinească în chip ireversibil.
Soluţia e simplă şi se referă la protecţia reală şi preventivă a celor puşi să păzească fecioria legii. Adică dacă îţi permiţi să ameninţi un poliţist ori un supraveghetor de pe o secţie de deţinere (care păstoreşte singur chiar şi 200 de deţinuţi) trebuie să ştii că vei avea parte de ani buni după gratii. Ca nu cumva să-ţi împlineşti ameninţările şi să înveţi definitiv că nu ai dreptul să ameninţi pe nimeni.

Asta ar trebui să spună legea în modul cel mai clar şi mai decisiv. Desigur, e nevoie şi de multe alte măsuri care au legătură cu subiectul. Sau mai bine spus, cu viaţa reală. Şi care să se întâmple efectiv, nu doar pe hârtie.