Fereastra închisorii / Păcatele părinţilor… virtuţile copiilor… viceversa

Am citit deunăzi un interviu excepţional cu Sebastian Marroquin, fiul celebrului Pablo Escobar.
Pe cât de întunecat a fost tatăl, pe atât de luminos e fiul.
Recunoscând cu durere dar şi luciditate cri­mele şi atrocităţile părintelui, băiatul lui Escobar, astăzi un cunoscut arhitect şi scrii­tor, reuşeşte să ridice păcatele moşte­nirii sângeroase lăsate de acesta pe umerii săi.
Spovedania curată şi sinceră a copilului celui mai feroce împărat al drogurilor din America de Sud, arată că fiinţa umană nu poate fi murdărită nici măcar de căderile cumplite ale celor apropiaţi.
La fel, cum am mai văzut copii şi chiar nepoţi ai unor torţionari comu­nişti sau criminali nazişti, angoasaţi de cruzimile ascendenţilor lor, şi în acest caz avem parte de o mărturie excepţională în tragismul ei.
Având curajul de a cere iertare şi împăcare victimelor tatălui său, acesta a realizat în 2009 un documentar impresionant prin valoarea sa existenţială şi chiar prin titlul său: „Păcatele tatălui meu”.

Nu cred să fie ceva mai apăsător şi poate înspăimântător, decât să creşti cu acest dat de la naştere şi anume de a fi copilul unui om diabolic, dar care a fost totuşi tatăl tău şi care te-a iubit enorm.
Felul de fi al acestui copil, astăzi la 41 de ani, este un mod exemplar de a ieşi curat dintr-o lume murdară, care nu-ţi aparţine decât prin legătura puternică de sânge.
Din nefericire, acest stigmat al păcatelor din familie este aruncat iresponsabil asupra tuturor.
Un soi dizgraţios de imbecilism social îi face pe oameni să creadă că toţi dintr-o familie sunt o apă şi un pământ.
Nu demult unei femei care a trecut printr-una din cele mai nefericite experienţe ale vieţii, aceea de a fi avut copilul în închisoare, i se răscolea sadic şi mediatic această imensă durere, doar pentru că avea să ocupe o poziţie publică de rang înalt.
Hidos şi necreştineşte, această temă a păcatelor copilului a fost ventilată în spaţiul public de către oameni strâmbi, care nu înţeleg în abjecţia lor personală că crucile acestea sunt atât de grele încât doar Dumnezeu are dreptul să judece.
Apoi, vedem că sunt copii chinuiţi de însăşi celebritatea sau succesul social al părinţilor, care le estompează propria înălţare, atri­buind-o fals familiei din care fac parte.
După cum, există copii care fiind la fel de răi ca şi părinţii lor, li se ridică sau înmoaie responsabilitatea propriilor fapte, fiind graţiaţi incorect de batjocorirea propriului drum în viaţă.

Cu alte cuvinte, atunci când îi judecăm pe semenii noştri prin alţii sau chiar prin ei înşişi, măcar cu un ochi ar trebui să privim în propria ogradă. Unde, s-ar putea să gă­sim mai multă dezordine decât la alţii şi mai mulţi vinovaţi numai buni de urcat pe cruce.
În rest, cu Domnul înainte în postul mare.