Fereastra închisorii / Ordinea firească a lucrurilor

Importanţa cuvenită şi diferită acordată lucrurilor este unul din semnele dreptei judecăţi. Atunci când lucrurile mărunte ori mai puţin necesare sunt aduse nefiresc în faţa celor cu adevărat importante avem de-a face cu pierderea limpezimii lumii.

Un exemplu îl constituie sportul. Nimeni nu-i contestă veleităţile sociale, frumuseţea ori bucuriile pe care le aduce în viaţa oamenilor, însă de aici şi până la a deveni mai important decât lucrurile esenţiale ale unei comunităţi sau un prilej de siluire a banilor publici este mult prea mult.

Prea des avem de-a face cu un sport îndreptat spre altceva decât spre înţelesul său originar, şi anume de corp sănătos în minte sănătoasă, ori ca motiv de competiţie socială corectă. Nu înţeleg pietăţile faţă de sportivi şi nici nu mă străbate vreun entuziasm când vreo fetişcană aruncă bine mingea peste fileu, iar paleta ei devine mai importantă decât o carte. Remarc însă precaritatea umană a multor manageri, sponsori, ori învârtitori de interese de prin sporturile în care vâltorile spală bani în loc de echipamente.

Iar acolo unde finanţarea sportului se face din bani publici rigla rigorii trebuie să fie foarte ascuţită. Nu sunt de acord, exceptând menirea lui educaţională esenţială, cu ideea că sportul de performanţă este o chestiune de prioritate publică, din contră, susţin că ar trebui să constituie un motiv târziu de angajare a finanţelor tuturor, îndeosebi în curcubeul zilelor noastre. Lozincile de promovare a sportului şi sportivilor ca un bun de nepreţuit nu fac parte din adevăr şi nici din necesităţile publice capitale.

Sportivii sunt oameni de toată nădejdea, dar nu trebuie urcaţi printre înalţii veritabili ai istoriei ori ai prezentului. Nici măcar peste oamenii simpli, a căror naivitate finanţează partea murdară a acestei lumi, dar care are indubitabil şi părţile ei curate, dacă mă gândesc, de exemplu, la schiul de fond. Sportul nu este nici un fel de templu, iar sportivii nu sunt zei nici măcar atunci când le este îndoit gâtul de medalii de aur. Respectul pentru efortul şi dedicarea lor nu ar trebui să fie diferit de cel acordat multor nobile profesii, dar care sunt lipsite de notorietate mediatică. Cultul personalităţii sportive este tot o formă de divinaţie comunistă. Valoarea adevărată a sportului este cea individuală, nu cea formalizată social, în care subordonarea faţă de interesele economice îl îndepărtează de menirea lui pură, aceea de creştere personală, interioară. Sau de rolul său cel mai simplu, cel de menţinere a sănătăţii.

Un alt exemplu este cel al reprezentanţilor unor comunităţi care deşi nu au drumuri, apă şi canal, se apucă de investiţii furibunde în parcuri decorate teatral, terenuri de sport cu nocturnă ori în alte minuni edilitare. Urmate de concursuri de băut bere pe la sărbătorile oraşului.

Sau chiar exemplul şcolii, în care unele materii concepute mai arid decât un deşert nesfârşit, sunt câteodată mai importante decât ceea ce ar da copilului şansele unei educaţii adevărate, folositoare în viaţa reală.