Fereastra închisorii / Odihna cea rea a minţii

Acum ceva mulţi ani, un cunoscut mă avertiza să nu deschid un conflict personal cu el, pe motiv că are mintea „hodinită”. L-am ascultat, fiindcă nu vedeam rostul unei polemici cu un astfel de depozit cognitiv pustiu, dar am reţinut argumentul interesant.

M-am gândit apoi că, probabil, o minte „hodinită” e ferită de durerea căutării de soluţii, explicaţii ori a creşterii în înţelepciune. Odihna aceasta lălâie a minţii întru neputinţă, înfrângere şi abandon o vedem parcă tot mai des. Lamentarea, lipsa puterii interioare şi fuga de sacrificiu sufocă şi-n dreapta, şi-n stânga..

Feriţi de dileme ori încercări majore în viaţă, tipul acesta de indivizi se remarcă doar prin zacere existenţială. Nu-i chinuie nici o durere metafizică ori vreo suferinţă externă lumii lor personale.

Pe de altă parte, ascult tot mai mulţi oameni cu neputinţe mici, probleme meschine, dar pe care le hiperbolizează în situaţii aproape dramatice. Tot mai multe întrebări şi reproşuri adresate celuilalt, tot mai puţine căutări interioare de răspunsuri. Certuri, conflicte şi plângeri izvorâte din nimicuri, în timp ce alţii nu-şi pierd clasa umană nici învârtiţi ori răsuciţi de întâmplări cumplite.

Unii dintre aceia, senini de-a pururea în cerul vieţii, ajung chiar să decidă soarta altora. Cu o devenire întru neant, lină, lipsită de frământări deosebite, se trezesc, la vremea tinereţii nătânge ori maturităţii îmbâcsite, pe cai mari fără picioare. În loc de insensibilitate spun că au echilibru, absenţa înţelepciunii o numesc echidistanţă. Iar lipsa durerii o confundă cu normalitatea.

După ei rămâne doar pustiu…iar mintea li se „hodineşte” vreme de o viaţă. Pe crucea celorlalţi. Dar vine vremea când lucrurile se schimbă. Pentru totdeauna însă. Căci zbuciumul cu înţeles de acum va fi veşnica şi adevărata odihnă de mai apoi.

Doamne, nu ne lăsa să pierdem vremea Ta!