Fereastra închisorii / Oameni deosebiţi

Unii din semenii noştri care îşi ispăşesc păcatele prin închisorile patriei au darul nefericit de a strâmba atât de mult realitatea încât aceasta aproape vrea să se sinucidă.
Siluită, batjocorită sau chiar sugru­mată, adică lipsită brutal de aerul ade­vărului, rea­li­tatea din curtea închisorii ajunge câteodată metamor­fozată în fabulaţie grotescă pe mesele cititorilor de hrisoave penale.
Ceea ce îi uneşte straniu dar explicabil pe aceştia este faptul că nu sunt deţinuţii noştri din Maramureş sau Cluj, ci veniţi de la alte penitenciare, din zone îndepărtate ale ţării.
Nu întâmplător, cei care sunt de-ai casei, adică din cele două judeţe mai sus amintite, nu se ocupă decât rarisim cu minciunele din astea urâte şi grase, fiindcă închisoarea noastră este sănătoasă şi are clienţi mai inteligenţi decât ai lor. A celor de pe alte meleaguri.
Câteva exemple prozaice şi cotidiene în continuare, pentru ca cititorii noştri să nu creadă că la rândul nostru nu respectăm îndeajuns realitatea, această doamnă importantă a vieţii fiecăruia dintre noi.
Un tânăr condamnat pentru mai multe furăciuni, adică un june recidivist, vine în audienţă şi îmi spune cu voce stinsă şi faţa inundată de tristeţe că îi este foarte greu deoarece execută pedeapsa la mare distanţă de familie.
Verific imediat şi într-adevăr ajunsese la noi de mai departe, iar nevasta şi copiii nu îşi permiteau să-l viziteze, probabil dato­rită sărăciei şi drumului destul de lung.
Desigur, mi se face milă, vorbesc cu el preţ de aproape o oră spre alinarea sufletului său şi fac toate demersurile pentru a fi transferat mai aproape de casă. La finalul audienţei îmi mulţumeşte şi îmi spune că discuţia cu mine i-a făcut mult bine, ţinând să precizeze că îmi este foarte recunos­cător pentru ajutorul psihologic pri­mit. Îi răspund că dacă face o rugă­ciune pentru mine şi pentru întreaga lume este extraordinar şi suficient.
După ce pleacă la un penitenciar mai apropiat de familia şi domiciliul lui mă trezesc că trebuie să dau explicaţii scrise, argumentate şi probate cu privire la faptul că blândul infractor mă reclamase la o curte împărătească cum că aş fi vorbit urât cu el, că sunt un zbir şi că l-am expediat imediat pe camera de detenţie.
Altul, condamnat pentru omor iar apoi pentru viol cu propriul copil, intră în refuz de hrană pe motiv că i-am schimbat regimul de executare într-unul mai sever, fiindcă tocmai înfăptuise nişte abateri disciplinare foarte grave pe la penitenciarul de unde venise.
Fiind sibian, deci la rândul lui departe de casă, şi făcând abstracţie de faptele sale, aşa cum mă obligă condiţia profesională şi umană, stăm de vorbă îndelung şi metafi­zic fiindcă susţine că vrea să se sinucidă. Îl mutăm pe secţia de infirmerie pentru atentă monitorizare.
Mobilizez medicul, psihologul, preotul, şeful de secţie, toată lumea cea bună a închisorii, doar pentru a avea grijă de viaţa şi sănătatea sa.
Este audiat de judecătorul de suprave­ghere, care-i dă cele mai potrivite sfaturi.
La rândul meu îi sugerez cât se poate de delicat să-şi consume energia cu obţinerea iertării din partea familiei celui ucis, din partea copilei lui pe care a nenorocit-o pe viaţă şi a lui Dumnezeu.
Degeaba. Îmi spune calm că e foarte credin­cios, dar că nu a ucis pe nimeni, iar de viola­rea propriului copilaş nici nu poate fi vorba.
După vreo trei zile, în care şi-a manipulat glicemia precum un profesor universitar de diabetologie, în care am chemat ambulanţa pe care a refuzat-o zâmbind recidivist, a ieşit din refuz de hrană spunându-mi că a vrut să se distreze puţin înainte de a pleca la penitenciarul de regim închis.
În mod sigur mă va reclama la admi­nis­traţia naţională, la minister, la parchet, peste tot.
Pentru faptul că am încercat să-l ridic din cumplita lui cădere existenţială şi să-i spun că se mai poate mântui, dar nu negând senin realitatea faptelor sale.
Doar două exemple. Ar mai fi atât de multe. Cât pentru o enciclopedie a misti­fi­cării adevărului şi realităţii.
Noi continuăm însă să ne purtăm la fel de corect şi omeneşte cu ei. Sigur, cei care credem şi putem. Fiindcă asta e datoria noastră profesională şi menirea de buni creştini.
Dar fiecare va da socoteală după vorbele şi faptele sale.