Fereastra închisorii / O zi închisă

Închisă în propria tristeţe, în agonia întrebărilor care se nasc în curtea unei închisori.
Dar să mă explic. Suntem la comisia de propuneri pentru liberarea condi­ţionată unde se prezintă un om de prin Munţii Maramureşului. Trecut de prima tinereţe, dar nu îmbătrânit, după ani lungi de închisoare pentru o faptă aproape de nedescris.
Ne uităm în dosar şi înţelegem greu povestea de acolo. Bărbatul se des­părţise de femeia lui, care acum era însărcinată în luna a opta.

Ştiind că fosta soţie mergea duminica, din cătunul montan unde locuia, la biserica din comuna aflată la câţiva kilometri depărtare, a aşteptat-o într-o pădure. A înjunghiat-o în pântece şi a tras-o într-un pârâu, unde i-a umplut gura cu pământ. Femeia a căzut în neştire de sine. Făptaşul a crezut că
i-a biruit viaţa şi a lăsat-o acolo.
Dumnezeu a vrut însă să trăiască şi a trezit-o. Copilul s-a înălţat la cer înain­te să se nască, salvând prin jertfa sa viaţa mamei sale.
Şi acum vine partea şi mai de neîn­ţeles. L-am întrebat pe om despre fapta sa, cu marea speranţă că se va tângui pentru păcatele sale. Nimic. Nici un regret real şi profund. Doar explicaţii ciudate şi ipocrite, pe cât de iraţionale pe atât de senin grăite.
Terminăm comisia şi mă apuc de semnat dosarele celor noi depuşi în penitenciar de către colegii de la poliţie.
Azi avem doi oameni. Un minor care şi-a violat propria soră, tot minoră, timp de o primăvară şi o vară, şi un altul care şi-a înjunghiat soţia şi soacra.
Mă opresc din toate şi mă gândesc la ce este în sufletul părinţilor acelor copii. Unul la închisoare, altul neno­rocit pe toată viaţa. Îmi aduc aminte de o mamă care vine cu deznădejde la copilul închis şi care şi-a ucis propriul frate. Şi tot mă gândesc la ce este în sufletul acelei femei care şi-a pierdut sângerând copilul pe marginea unui pârâu, singură în pădure, cu gura umplută de pământ.
Şi mă gândesc la toţi oamenii care au trăit fără a lua viaţa nimănui, fără a batjocori pe nimeni, şi care într-o bună zi s-au trezit victimele unor astfel de întâmplări de necrezut pentru o minte normală.
Şi iar mă gândesc că, chiar dacă supra­vieţuieşti după aşa ceva, viaţa curge în continuare ca într-un iad. Nimeni nu îţi mai aduce înapoi fiinţele dragi, nimeni nu mai poate să te facă să dormi liniştit, să trăieşti bucurându-te de darurile vieţii.

Mă gândesc mereu la aceşti oameni atât de încercaţi şi mă rog la bunul Dumnezeu să ia o parte din fericirea mea deplină pentru a mângâia sufle­tele lor chinuite pentru întotdeauna.