Fereastra închisorii / O zi în Ţara Lăpuşului

Avem puţină treabă pe la Târgu-Lă­puş, aşa că plecăm cu drag la drum încolo, pe la miezul zilei.
Alegem traseul cel mai frumos, prin Cavnic şi apoi coborând prin Lăpuşul Românesc. Întotdeauna munţii şi coli­nele acestui spaţiu legendar ne-au bucurat îndeajuns ca să socotim că am trecut prin tărâmuri şi plaiuri, nu prin simple locuri.
După ce privim înălţimile limpezi de toamnă tânără ale Ţibleşului, alu­ne­căm prin liniştea satelor nordice, stră­juiţi la dreapta de enigmaticul munte al Şatrei, când văzut, când nevăzut.
Nu înainte însă, ca la intersecţia cu dru­mul spre Poienile Botizei, să ne ru­găm la crucea ce ne aduce aminte de partizanii anticomunişti din munţii de aici.
Ajungem în Târgu-Lăpuş şi după ce ne terminăm munca zăbovim puţin prin centrul oraşului. Căpătăm repede senzaţia întoarcerii în timp, ca urmare a atmosferei de tihnă.
Intrăm într-o bodegă simplă, ca pe vremuri, unde mâncăm nişte mititei extraordinari, făcuţi de bucătăreasă de la început până la sfârşit, adică de la carnea proaspătă până la evadarea lor din tigaie.
Încercăm apoi să servim o sticlă de vin, însă o găsim cu greu. Interesant, peste tot ni se spune că lăpuşenii sunt mai degrabă prieteni cu tăriile sau cu hameiul. Firesc, chiar nu am auzit de vreo podgorie prin zonă.
Deşi aglomerat pe la orele amiezii, vechiul târg se goleşte parcă brusc spre seară, iar o ploaie molcomă îl chiar pustieşte de oameni.
La întoarcere o luăm pe acelaşi drum, de care nu mă plictisesc niciodată.
O zi liniştită şi pe îndelete, pe care doar Ţara Lăpuşului ţi-o poate dărui cu atâta naturaleţe.
Cu siguranţă, vom reveni cât de curând vom avea ocazia.