Fereastra închisorii / O mare…două realităţi

Nu am fost prea încântat când am aflat de la ai mei că anul acesta vom merge la mare în Bulgaria.
Dar fiindcă câteodată mai trebuie să facem ascultare şi la dorinţele altora m-am supus, aşa cum ei la rândul lor îmi înţeleg fascinaţia nemărginită pentru munţi.
În primul rând, că în afară de înotatul în mare nu iubesc nimic la genul acesta de vacanţe petrecute în viermuială şi zgomot.
În al doilea rând, mă întrebam ce poate fi deosebit pe malul bulgăresc faţă de cel ro­mânesc, având în vedere că e vorba exact de aceiaşi mare şi chiar acelaşi ţărm.
Din nefericire, concluziile după o săptămână petrecută acolo sunt triste pentru noi şi confirmă ce auzeam pe la alţii şi nu voiam să cred din prea mult naţio­nalism.
Adică faptul că se vede de la o poştă că bulgarii au o abordare strategică, inteli­gentă şi consolidată, cu privire la turismul de litoral. Tot aşa, cum au şi în ceea ce priveşte turismul sporturilor de iarnă, de exemplu la munte în Bansko.
Cu aproximativ aceiaşi natură, pe partea de mare, şi cu una cert inferioară pe partea de munte comparativ cu noi, bulgarii au reuşit să dezvolte un sistem de turism care ar trebui să ne dea mult de gândit.
Cu oferte hoteliere all inclusive foarte generoase, precum şi cu un litoral curat şi aerisit, vecinii noştri de la sud sunt departe de arivismul, încropeala şi golăneala pe care le-am întâlnit vreme de mai bine de 20 de ani prin staţiunile noastre de la nord şi sud de Constanţa.
Te doare inima să vezi câţi români sunt pe litoralul bulgăresc, în loc să fie pe al nostru, cum ar fi firesc şi bine pentru noi.
Însă calitatea şi costul serviciilor sunt in­comparabile, cum este de altfel şi viziunea globală privind valorificarea propriului potenţial turistic.
O ţară atât de binecuvântată peisagistic cum este România, cu frumuseţi de la incredibil la uluitor, rămâne încă prizoniera propriei neputinţe de a-şi pune în lumina cea bună unul din cele mai bogate tezaure naturale ale Europei şi nu numai.
Pe bună dreptate, unii au spus că Transfăgărăşanul este unul din cele mai frumoase drumuri din lume. Chiar dacă numai este în starea deplorabilă de acum 10 ani, este pe departe de ce ar trebui să fie.
În loc să fie un drum de munte impecabil ca infrastructură, a ajuns un supravieţuitor, sufocat de încropeli şi peticeli, plin de tarabe şi campări haotice, zgomotos şi excesiv de balcanic.
Prefer să-l străbat toamna târziu sau chiar iarna, doar intuindu-l sub nămeţii uriaşi, când rămâne singur şi lipsit de toţi neiubitorii de munte care îl agresează comercial în timpul verii.
Ăsta a fost tâlcul trist al unei vacanţe scurte de o săptămână, cu concluzii inconfortabile pentru sufletul meu de român.