Fereastra închisorii / O duminică frumoasă

După un octombrie posomorât, iată că sfârşitul lui noiembrie aduce cu sine răscumpărarea aşteptată a toamnei şi anume câteva zile foarte calde şi senine. E duminică şi pornesc prin pădure spre munte, dis de dimineaţă, vrând să mă bucur de fiecare clipă a zilei.

Urc pe valea Şuiorului apoi fac stânga pe Valea Cutului. Liniştea şi solaritatea naturii sunt mistice. Pădurea fără frunze se vede până în adâncuri iar cerul e înveşmântat în cel mai frumos albastru din lume.

Hălăduiesc la întâmplare prin codrul nesfârşit. Doar desele urme şi scurmături de mistreţ fac reveria mai prozaică. Trec în urcare pe lângă un sălaş foarte ingenios, făurit proaspăt ca adăpost de noapte de un animal mare, în preajma a doi brăduleţi asezonaţi inginereşte cu multă vegetaţie. Probabil vietatea tocmai plecase, fiindcă totul părea ca un pat nefăcut chiar din acea dimineaţă.

Spre amiază cobor spre oraş, după un început de zi petrecut în mijlocul pădurii. Îmi iau familia şi plec spre Mânăstirea Rohiţa, luând-o peste Rotunda. Mă uit cu dor către Ţibleşul înzăpezit, după care traversez o Ţară a Lăpuşului cufundată tainic în pacea nemuritoare a liturghiei de duminică.

Admirăm cât de mulţi oameni au credinţa curată încât ajung chiar şi de departe la gingaşa mânăstire de la Rohiţa, acolo de unde nu poţi coborî decât mai fericit ca la urcare.

În drumul de întoarcere spre casă trecem pe la mormântul Părintelui Justinian. Lăsăm o lumânare aprinsă nu numai cu lumina cea lumească, dar şi cu cea nematerială a rugăciunii. Parcă îl vedem cum zâmbeşte luminos, deopotrivă din adâncul şi cerul din care se uită direct la mânăstirea lui dragă.

Spre înserat facem un popas la vrednicile măicuţe ale Habrei. Apusul ne prinde în drum spre casă, privind amfiteatrul montan al Ignişului, Mogoşei şi Gutinului.