Fereastra închisorii / Nu vă temeţi să fiţi milostivi

Săptămâna trecută mă întorceam de la Timişoara, acolo unde am întâlnit un medic de o calitate umană şi profesională excepţională. Trecută prin cea mai mare dramă existenţială posibilă, cea a pierderii unicului copil, nu a acceptat înfrângerea, ci şi-a închinat viaţa salvării semenilor, devenind o mamă binecuvântată deopotrivă pentru copii şi pentru cei mari, aflaţi în confruntarea tăioasă cu cancerul.

Prezenţă de o nobleţe şi bunătate care sunt atât de simple şi puternice, amintindu-mi de recent canonizatul Monsenior Vladimir Ghica, încât, dincolo de toate titlurile universitare şi recunoaşterea internaţională de care se bucură această doamnă, îţi rămâne pur şi simplu întipărită în inimă doar senzaţia unui soi de sfinţenie, de neasemănare cu omul contemporan.

Nu foarte departe, pe drumul spre casă (alegând ca de obicei traseul mai lung prin Apusenii cei atât de frumoşi, pentru a evita planeitatea pustei de miazănoapte), zărim din mersul maşinii, în Lugoj dacă nu mă înşel, panouri cu avertizări metafizice: „Interzis cerşitul”!.

Pentru unii, prima reacţie cred că ţine de aprecierea bravului elan administrativ al autorităţilor locale, dar pentru mine este semnul unei prostii greu de înţeles. Cerşitul este o instituţie creştină fundamentală, având ca temei cea mai mântuitoare virtute - milostenia - şi nu trebuie confundat sau asimilat agresiunii stradale obraznice şi neiubitoare de muncă a unor concetăţeni mai deosebiţi de-ai noştri.

Întotdeauna când un om, cu decenţa şi căderea cuvenită, întinde mâna sau sufletul spre ajutorare, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva e însuşi Hristos sau Maica Domnului. Fiindcă milostenia arată ceea ce aşteaptă cel mai mult Dumnezeu de la noi: că nu avem inima împietrită şi că suntem în stare de puţină jertfă. Şi că nu ne ascundem ticăloşia interioară după tot felul de şabloane ipocrite de genul: „oricum bea şi fumează banii”, „toţi sunt la fel”, „la muncă cu ei” etc. Astfel, din prilejuri de mântuire, unii cerşetori (sau oameni în nevoinţă) se transformă în victimele noastre.

Preferăm să-i stigmatizăm ab initio şi in corpore, în loc să ne bucurăm că avem prilejul de a-l urma pe Hristos, prin a face bine şi a aduce puţină mângâiere.

Cunosc credincioşi „exemplari”, care sunt nelipsiţi de la Sfânta Liturghie, riguroşi în ale canoanelor, nefăcători de rău, chiar cu virtuţi certe, aproape matematici în ascultarea poruncilor. Dar totul se destramă când trebuie să cedeze ceva în favoarea aproapelui: fie puţin din avutul său, fie puţin din sănătatea sa, rugându-se să îi fie luată spre însănătoşirea celor greu suferinzi, fie din judecarea celorlalţi aparent plini de păcate, fie din orice înseamnă propria fiinţă, în materialitatea şi transcendenţa ei deopotrivă.

De aceea, mă gândesc că la Judecata de Apoi, dincolo de limpezirea lumii, vom vedea neaşteptate mântuiri şi asemenea, de neînţeles pentru superficialitatea şi vanitatea noastră, trimiteri spre chinul cel veşnic.