Fereastra închisorii. Nu iubesc trădarea, detest trădătorii

A trăda nu înseamnă doar a scuipa pe adevăr.
Sau a-ţi vinde camaradul, a înşela iubirea profundă, a te întoarce împotriva naturii.
A te lepăda de umanism sau tocmai de oamenii care te-au luminat cel mai mult.
Nu semnifică pe deplin nici măcar moartea încrederii în celălalt, în dreapta măsură.
A trăda înseamnă a ucide.
Trădarea este un asasinat, mult mai subtil decât cel clasic.
Nimic nu dezintegrează mai cumplit un om al lui Dumnezeu decât actul acesta diavolesc.
A băga cuţitul în spatele binefăcătorului tău nu mai e o excepţie.
Nu e încă nici regulă, dar tinde să devină.
Iar această devenire arată cât de jos poate ajunge omul. Adică trădătorul.
Şi deopotrivă, înseamnă cât de aproape de jertfa lui Hristos poate urca cel trădat.
Vocaţia trădării e mai mult sau mai puţin puternică în firea fiecăruia.
Împlinirea acesteia ţine de caracter, educaţie şi credinţă.
Schingiuiţi fizic, maltrataţi îngrozitor psihic, rupţi brutal şi pe veci de familiile lor, hăituiţi precum un vânat, urcaţi pe cruce, sunt oameni care au rezistat şi au dat mărturie de sinaxar.
Partizanii de munţi sau martirii din temniţele comuniste sunt doar cel mai frumos exemplu.
Poate printre puţinii despre care ştim că sunt deja mântuiţi.
Soarta trădătorilor este inexorabil aceeaşi. Abandonaţi de stăpânii pe care i-au servit mişeleşte, căzuţi în dizgraţia lui Dumnezeu, le rămâne doar funia sau ospiciul de nebuni.
Înghiţindu-şi galbenii pentru care şi-au vândut conştiinţa, slujitorii lui Iuda vor fi talpa iadului.
Doar rugăciunile supraomeneşti ale victimelor sfinţite prin propria jertfă le mai poate aduce îndurare.
Şi tu Brutus?