Fereastra închisorii. Nu, încă nu

Nu, încă nu m-a destituit nimeni.
Răspund astfel unui curios, pus de un politician să sune la puşcărie să se intereseze despre soarta mea profesională.
Am avut multe promisiuni de destituire.
Ba de la mafioţi, ba de la politicieni cu aere de jupâni absoluţi.
Ba de la caraghioşi, ba de la tot felul de destituitori de meserie.
Bineînţeles, nici măcar unul pe faţă, bărbăteşte şi asumat.
Prin tot felul de interpuşi obscuri şi limbi de sclavi.
M-am obişnuit cu ameninţarea asta ridicolă.
Face parte din meniul zilei.
Un fel de pâine neagră.
La fel cu articolele.
Când să mă las de scris la gazetă, mai apare câte unul care îmi sugerează că ar trebui să nu mai povestesc atâtea.
Păi, nu scriu pentru mine.
Scriu pentru ce consider eu că e lumină şi întuneric în lumea asta.
Cât mă duce mintea.
Şi când cineva încearcă să-mi gâtuie dreptul acesta sfânt fac exact invers. Deşi nu îmi plac deloc ăştia pe invers.
Cum nu îmi plac, chiar îi detest, pe toţi cei care vor să fie creatori cu c mare.
Adică să se pună în locul lui Dumnezeu şi să răstoarne firescul lumii.
Revenind la subiect, destituirea asta e un coşmar pentru unii.
Tot visează la destituirea altora, în timp ce uită de propria destituire.
Din rândul oamenilor cu scaun la cap.
Vorba străbunilor mei: armânlu nu cheari.
Nici când e destituit.
Cu atât mai mult.