Fereastra închisorii. Nu deznădăjduiţi!

Speranța e a luminii.
Iar deznădejdea curge din întuneric.
Nimic nu e mai îngrozitor decât un om răpus de deznădejde.
Din patimi, din încercări, din suferință mai există drum de întoarcere.
Din deznădejde e doar o cărare.
Îngustă şi mărginită de prăpastii.
Pricinile acestei stări sufletești sunt alunecoase.
Greu de prins, de vindecat.
Şi de neînțeles pentru alții.
După ce Iuda l-a vândut pe Isus, deznădejdea a fost prima şi ultima lui vizitatoare din cămara inimii sale.
Dacă ar fi cerut iertare, ar fi primit-o cu prisosință.
Şi mai mult de atât, chiar şi iubire.
Mantia neagră care învăluie mintea celor deznădăjduiți nu e altce­va decât avanpostul morții.
Sunt oameni cu cruci grele care nu-şi pierd seninătatea.
Precum şi alții care se prăbușesc la cea mai mică încercare.
Răbdarea în suferință, în jertfă, nu e pentru oricine.
Doar pentru cei care trăiesc în Hristos.
Şi care se limpezesc în focul ispitelor.
Cei care nu au acoperământ în credința în Dumnezeu nu pot birui nici cea mai mică tristețe.
Iar cei care iubesc şi mărturisesc Sfânta Treime rămân cu speranță şi pe fundul iadului.
Precum răspunsul primit din Împărăția Cerurilor de Sfântul Siluan Athonitul: țineți mintea în iad şi nu deznădăjdui.
Pentru nimic în lume.
Maica Domnului fie cu noi, cu toți.