Fereastra închisorii / Noii oameni

În vremurile acestea schimonosite, în care încrederea şi onoarea au dispărut într-un loc tulburător de neştiut, a apă­rut un fenomen antropologic deosebit.
Un soi aparte de oameni, publici sau nu, se naşte tot mai des după chipul şi asemănarea lumii din care fac parte.
Cresc repede, alăptaţi cu o hrană socială plină de grăsimi sufleteşti, iar când se fac mari ajung să predea cu nonşalanţă lecţii altora.
Petrec mult timp pe la biserică şi pe lângă preoţi, dar trufia le creşte dincolo de turla bisericii.
Se laudă că zidesc mult în lumea cea materială, dar distrug pe măsură cheile de boltă ale lumii sufleteşti.
Spun că le pasă de alţii, pe când totul se scurge de fapt în nemărginita lor iubire de sine.
Se îmbracă în haine scumpe, fiindcă doar acelea mai stau drept peste go­lurile lor interioare.
Îşi fac multe fotografii, fiindcă bunul Dumnezeu se uită tot mai rar la chipul lor făţarnic.
Fac băi de mulţime, dar de fapt nu vor să audă nici măcar şoapta de durere a celui mai încercat om.
Mint şi păcălesc lumea cu o uşurinţă care nu poate veni decât din întune­ricul pe care l-a învins Hristos.
Spurcă mult în calea lor, bine că nu se pot înălţa până la cerul cel albastru.
Cred că le ştiu pe toate, dar nu înţeleg nici măcar hotarul lucrurilor simple.
Par puternici, dar sunt atât de slabi încât le plânge de milă însuşi viitorul lor.
Se uită dimineaţa în oglindă ca fiind corecţi, dar nu apune soarele fără să împlinească o nedreptate.
Declară că iubesc filantropia, dar săvârşesc lăcomia.
Când le greşesc semenilor, în loc de iertare le cer socoteală.
Pe demonii care le chinuie viaţa îi numesc îngeri.
Se cred pe piscurile munţilor, dar săr­manii de ei sunt de fapt în fundul mlaştinii.

Rugaţi-vă pentru ei. Le este cel mai greu să se întoarcă la lumina vieţii celei drepte. Singuri nu mai pot de­mult.
A înţelege că fiecare din noi greşim şi a cere iertare este măsura adevărată a oricărui om. Cine nu poate, merge îna­poi. Iar Dumnezeu e întotdeauna înainte.