Fereastra închisorii. No time to die

E titlul unui cântec trist, care evocă suferinţa şi trădarea dintre oameni.
Versurile şi linia melodică sunt la rândul lor pline de nostalgie depresivă şi de înţelesuri negative.
Dar mesajul, expresiv şi sec exprimat în limba engleză, are forţă şi subtilitate deopotrivă.

Oricât ai coborât în abisul dez­nădejdii, nu e timp pentru a abandona lupta.
Nici pentru înfrângerea definitivă.
Adică pentru moarte.
Cum spunea înaltul părinte Arsenie Papacioc, creştinul trebuie să fie un erou permanent şi nu un milog.
În orice fundătură te-ai afla, în orice abis ai cădea cu toată fiinţa ta, ai datoria să o iei în sus.
Pe verticală, cu gândul că nimeni în afară de tine şi de Dumnezeu nu pot face ceea ce trebuie făcut.
De multe ori fără coardă de siguranţă, ca o ultimă şansă.
Smiorcăiala, lamentările şi nepu­tinţele sunt pentru cei care s-au născut învinşi.
Iar jertfa, suferinţa şi lupta pentru cei care vor muri învingători.
E suficient să citim despre rezistenţa anticomunistă din închisori şi munţi, să mai intrăm printr-o secţie de terapie intensivă, chiar printr-o închisoare.
Sau să privim uluiţi zâmbetul unui copil care la doar 8 luni a adunat atâta suferinţă cât n-au adunat un milion de adulţi în toată viaţa lor.
Şi care luptă cu o îndârjire eroică pentru a-şi păstra darul cel mai de preţ: viaţa.
Plânge dar nu se plânge, se bucură cu nesaţ de fiecare secundă, un
exemplu uriaş pentru toate făptu­rile mature închipuite.
Boxează.
Şi atunci când eşti la pământ.
Şi după ce te ridici.
Lupta e o datorie sfântă.
E urmarea lui Hristos.