Fereastra închisorii. Neputinţă şi tristeţe

După mai bine de două săptămâni de la moartea sa, Silvia Murgescu e tot în munte.
Îngheţată şi stinsă, pe o brână din abruptul Caraimanului.
Cu o familie deznădăjduită în lu­mea de jos şi cu prieteni angoasaţi de neputinţa anumitor autorităţi.
Am mai scris critic despre şeful suprem al Salvamontului.
Când, în mod inadmisibil, a spus că trebuie să-i înţelegem cu graţie pe cei care umblă în şlapi prin munţi şi apoi au nevoie de elicopter să coboare.
O inepţie suficientă pentru o demisie de onoare.
Bineînţeles, nu s-a produs.
Iată că domnul cu pricina, şi nu numai el, recidivează.
Am văzut cum lamentabil şi ipocrit comentează postările furioase ale unuia dintre cei mai buni alpinişti ai ţării.
Silvia pare abandonată, în condiţiile în care este o legendă a munţilor.
Pentru ea nu s-au găsit resurse şi nu există nici vreun interes public major.
La cât de emblematică a fost Silvia pentru lumea alpinismului mă aşteptam chiar la o abordare de interes naţional.
Nimeni nu spune ca Salvamontul să meargă în condiţii de risc major după ea.
Dar nu am văzut mobilizarea la care mă aşteptam.
Ocupat excesiv de marketing şi politizat, Salvamontul a început să fie populat de mulţi oportunişti şi chiar habarnişti.
Care îi eclipsează pe adevăraţii salvatori montani, majoritatea dintre ei admirabili.
Neputinţa asta de a aduce trupul unui erou al muntelui dar şi infatuarea de a nu cere ajutor la alpiniştii de anvergură miroase urât.
Chemaţi vânătorii de munte, pe Titus Gonţea, pe oricine are puterea de a face ce trebuie făcut.
Împreună aţi fi reuşit.
E suficient cât timp a trecut şi e deja sufocant gândul că Silvia nu poate fi adusă în timp rezonabil la familia sa.
Nu totul e despre vreme în povestea asta. Este şi despre oameni fără anvergură şi fără inimă.
Silvia v-ar fi salvat pe oricare, de oriunde.
Trist că se întâmplă aşa.
Foarte trist.