Fereastra închisorii. Mulţumesc şi iartă-mă

Sigur că da, un creştin profund nu aşteaptă recunoştinţă când face un bine cuiva.
Natura umană are vanităţile ei, aşa că o mulţumire din partea celui ajutat mângâie sufletul binefă­cătorului.
Şi îl îndeamnă să repete fapta bună.
A spune mulţumesc e un lucru simplu şi obligatoriu atunci când eşti ajutat.
A arăta recunoştinţă e deja o treaptă mai înaltă, mai rară.
Sunt puţini oameni capabili să se jertfească necondiţionat pentru altul, fără să aştepte răsplata su­fletească a mulţumirii din partea celui ridicat din necaz.
După cum sunt puţini, tot mai puţini, şi cei care înţeleg cât de important este să nu-l laşi în offside pe cel care ţi-a întins o mână.
Dacă eşti incapabil să mulţumeşti, măcar nu fi gloabă când tocmai tu eşti cel tras afară din noroi.
Adică nu răspunde la bine cu rău, la implicare cu nepăsare, la cuvinte cu tăcere, la milă cu cruzime.
Căci dacă eşti o astfel de creatură îţi va fi tot mai rău, tot mai greu şi într-o bună zi nimeni nu te va mai putea scoate de nicăieri.
Tot aşa şi cu iartă-mă.
Ai greşit, e firesc să spui iartă-mă.
Nu există altă cale de a ieşi din greşeală, decât părerea de rău şi nerepetarea.
Dacă nu îţi pare rău, sigur o vei comite din nou.
Iar dacă înţelegi că a spune iartă-mă te înalţă, nu te coboară, în­seam­nă că ai luat-o în sus, nu în jos.
Iertarea este o cheie de boltă a existenţei, piatra unghiulară a credinţei.
Şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, spu­ne atât de frumos şi de adânc însăşi rugăciunea domnească Tatăl nostru.
Dacă ierţi, vei fi iertat.
Dacă la rândul tău greşeşti şi îţi exprimi regretul, vei fi iertat din nou.
Nu de oricine.
De Dumnezeu.
Nu pentru un timp.
Pe veci.