Fereastra închisorii / Minciuni legale

La art. 2 alin (1) din deja celebra Lege nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 492/2017, în vigoare de la 1 iulie 2017, este reglementat domeniul de aplicare al actului normativ, respectiv personalul angajat în toate categoriile de instituţii publice din România.
La art. 2 alin (2) se precizează că „dispoziţiile prezentei legi nu se aplică personalului din Banca Naţională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii”.
Mai mult, la art. 6 al aceleiaşi legi sunt enumerate principiile sistemului de sala­rizare, printre care şi cele ale legalităţii, nediscriminării şi egalităţii sistemului de salarizare.
Este evident că deşi aceste instituţii publice întruneau criteriile legale stipulate la art. 2 alin (1) din lege şi trebuiau circumscrise principiilor fundamentale de echitate salarială, au fost exceptate artificial şi nejustificat de la aplicarea acestei legi,  prin intermediul alin (2) al aceluiaşi articol.
Aşadar, printr-o normă perfidă de exclu­dere care, în opinia mea, pe lângă faptul că este profund imorală este în egală măsură şi ilegală respectiv lipsită de constitu­ţio­nalitate, s-a dorit perpetuarea privilegiilor salariale uriaşe ale acestor instituţii, a căror patrimoniu şi statut legal sunt de natură publică.
Funcţionarii din aceste instituţii, îndeosebi şefii lor eterni, sunt trataţi salarial ca şi când ar face tot timpul doar lucruri excepţionale. În fapt, îşi fac doar meseria şi aşa cum arată progresele României în aceste domenii, ca să nu vorbim despre corupţie şi regrese, nu avem motive rezonabile să fim uimiţi de performanţele lor. Din contră.
Cum este posibil ca funcţionarii din aceste instituţii să beneficieze în continuare de un statut vădit extraterestru, dispreţuitor prin salariile exorbitante încasate şi tot soiul de alte privilegii faraonice asociate?
Cât de normal este ca aceşti supercetăţeni, în realitate şi în mare parte nişte angajaţi me­diocrii în rezultatele lor profesionale, să câş­tige mult mai mult decât preşedintele ţării şi  şeful statului major general al arma­tei, care sunt garanţii securităţii noastre naţionale?
Cine îi protejează la nesfârşit pe cei care confundă instituţiile publice cu nişte cazemate private şi sanctificate?

Vă las pe dumneavoastră să răspundeţi. Ar fi de dorit să nu-i lăsaţi să facă ce vor, fiindcă altfel va dispare în neantul nepă­sării piatra unghiulară a oricărei societăţi normale, adică însuşi interesul public.