Fereastra închisorii / Milostenia

Cred cu tărie că milostenia este virtutea de căpătâi a oricărui creştin.
Blândeţea inimii şi chiar frângerea ei în faţa suferinţei semenilor sau oricărei fiinţe pot fi întâlnite doar pe drumul cel bun al mântuirii.
Cu aceiaşi tărie nu cred că cei care se con­sideră buni creştini, în lipsa acestei virtuţi sau în împlinirea ei cu mică măsură, au vreo trecere de lumină în faţa lui Dumnezeu.
Par­ti­ciparea ferventă la slujbele bise­riceşti, chiar dobândind înzestrarea unui teolog, nu poate înlocui faptele bune.
Dacă inima creştinului rămâne la fel de împietrită în iubirea de sine, după post sau liturghie, atunci unde este urmarea lui Hristos?
Oare în cuvintele spoite frumos, în citatele reproduse impecabil din scrie­rile Sfintei Scripturi? În chemarea lipsită de faptă a numelui lui Dumnezeu? În hainele curate sau în nelipsita prezenţă din biserică?
Sau în lacrima milei, în căderea ta de smerenie pentru ridicarea celuilalt din nevoinţă? În tăierea unei firimituri din bunăstarea ta pentru pâinea cea de toate zilele a sărmanului? Sau în mângăierea răbdătoare a unei inimi îndurerate?
Câţi dintre noi se gândesc şi se roagă adesea pentru copiii din Siria, pentru cei aflaţi pe pragul morţii, pentru cei aflaţi în război şi în alte suferinţe cumplite? Pentru orfani, pentru înfo­metaţi şi înfriguraţi, pentru bătrânii uitaţi de toţi?
Câţi dintre noi făptuim ceva concret sau măcar abstract pentru fiinţa lor?
Câţi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările vieţii şi câţi ne rugăm Lui să rupă puţin din preaplinul nostru pentru a-l dărui celor neîndes­tulaţi nici măcar de firescul trăirii, nu de fericirea însăşi?
Câţi dintre noi se gândesc, la trecerea pe lângă un cerşetor, a unui deznă­dăjduit sau a unuia căzut în şanţ, că putem oricând să le luăm locul?
Câţi dintre noi înţeleg disperarea abisală din sufletul unui sinucigaş, înainte de a-l judeca solemn şi de a-l împinge şi mai departe de marginea cimitirului?
Câţi dintre noi iertăm cu adevărat sau ne rugăm cu ardoare pentru vrăjmaşi precum Siluan Athonitul?
Mantia în care ne aşteaptă Dumnezeu la judecata de apoi este cea a blândeţii, a milosteniei, a faptelor bune.
Nu cea a credinţei seci, nici cea a înţelep­ciunii reci. Nici măcar cea a unei corectitudini existenţiale perfecte.
Nimic mai mult, nimic mai puţin, mântuirea nostră stă simplu şi etern în urmarea lui Hristos, care s-a jertfit pentru lumea întreagă şi pentru noi toţi în parte.
Şi a cărui dragoste şi bunătate sunt mai înalte decât însuşi cerul de deasupra noastră.
Urmaţi-l pe Hristos cel viu. Şi fericirea veşnică vă va urma pe voi.
Slavă ţie Dumnezeule.