Fereastra închisorii / Micile fericiri

Nu e vorba de marile fericiri biblice, predicate de Hristos ucenicilor, deşi nu întâmplător de oriunde, ci din înaltul muntelui.
Ci despre cele mai lumeşti, despre felul individual în care fiecare om îşi găseşte câte o desfătare a fiinţei, în paradigme ontologice mai mult sau mai puţin vinovate.
E inutil să amintesc aici nenumăratele moduri în care oamenii îşi caută micile fericiri personale.
Pe unii îi bucură lucrurile mărunte, pe alţii cele mai sofisticate.
Cea ce ştiu cu certitudine este ce mă face pe mine fericit, instantaneu şi de fiecare dată.
Anume, mersul la munte.

Aşa s-a întâmplat acum câteva zile, după o zi complicată de muncă, împreună cu doi prieteni.
Îmbătat de lumina fabuloasă a toamnei, uluit de văzduhurile sale limpezi, după miezul zilei am luat-o spre munte.

După ce am urcat agale pe ferme­cătoarea Vale a Şuiorului, am ajuns în Mlejniţa Gutinului, în dreptul primei stâne, pustie de ceva vreme.
Acolo ne-am aşezat şi am făcut focul.
Taina arderii, muntele luminat mistic în apusul soarelui, brazii şi poveştile, toate ne-au dus într-o clipă spre miezul nopţii.
Cu greu, cu mult greu, am luat-o la vale spre casă, în puterea nopţii.
{sta e muntele. O fericire simplă, dar atât de cuprinzătoare. Mistică prin intensitatea ei, eternă prin sensul pe care ţi-l oferă vieţii.


Îndemnul meu sufletesc e să mergeţi la munte.
Negreşit, e unul din cei mai mari învăţători ai lumii.