Fereastra închisorii / Meditaţii de breaslă

Viaţa unui slujbaş al statului care lucrează în închisoare nu e simplă dacă există angajament interior pentru a rămâne vertical. Dacă, prin voia Domnului şi ca urmare a meritelor profesionale, vremelnic te pricopseşti cu stăreţia unei temniţe, lucrurile se complică serios.

Trebuie să păstoreşti cu înţelepciune destinele a sute bune de oameni de o agitaţie existenţială profundă, de o parte şi de alta a gratiilor. Să ai ca scut legea, dar şi umanismul.

Eşti obligat să rezişti la ameninţări şi presiuni de la tot soiul de personalităţi carcerale şi extracarcerale. Fie care au luat mişeleşte vieţile oamenilor, fie care s-au adunat în cuiburi de crimă organizată, fie care şi-au mituit propria conştiinţă. Şi care, cu seninătate diavolească vorbesc de cariera, viaţa ta şi a familiei tale, ca de o banalitate care le aparţine. Deopotrivă, din interiorul şi exteriorul închisorii.

Trebuie să ai puterea interioară să poţi trece peste delaţiunile ordinare, atacurile imunde şi scenariile murdare în care te plasează interesat indivizi fără nici un căpătâi moral. Câteodată chiar de lângă tine, iar de prea multe ori, de neînţeles, chiar din partea acelora cărora le-ai tămăduit căderile vieţii.

Să suporţi să dai socoteală pentru ceea ce nu numai că nu ai făcut, dar nici nu ţi-a trecut prin gând. Să-ţi stăpâneşti mânia când vezi că eşti acuzat tocmai pentru faptul că ţi-ai îndeplinit cele mai importante angajamente profesionale şi umane.

Deloc lipsit de importanţă, dar parcă tot mai singular, e normal să plasezi instituţia închisorii într-un spaţiu de independenţă şi echidistanţă politică. Iar asta porneşte de la rigorile unei astfel de aşezământ, dar şi de la profilul celui care conduce, conturat în exemplul lui personal.

Dacă ai devenit titularul unei funcţii prin examene grele şi corecte, dacă urăşti pilangeala şi mediocritatea, nimeni nu va putea să-ţi cucerească cu adevărat meseria pe care o iubeşti.

Dacă nu eşti dator nimănui pentru poziţia ta, poţi să înfrunţi sau să ignori pe oricine doreşte să-ţi maculeze slujirea publică. Să urci în continuare munţii, să nu cobori în mlaştina în care eşti chemat mai mult sau mai puţin subtil. Când e nevoie, chiar să dai măsură de preţuire pentru cuvintele cereşti ale lui Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Dar când ameninţările vin de la gulerele albe, este mai periculos decât orice pentru sănătatea socială. Când respingi categoric orice decor care nu aparţine celor drepte eşti luat în colimator. Ca un ciudat, ca un răzvrătit împotriva cutumelor metastazate prin părţile infectate ale societăţii. Aici ameninţarea nu mai e explicită, ci devine subtilă şi insinuantă, planificată şi etapizată în mod calificat.

Nu e uşor, trebuie să fii mereu lucid şi să mergi înainte pe drumul cel drept. Nu ai vreme de tânguire, nici să-ţi plângi de milă. Dacă nu poţi să stai în picioare sau ţi-e frică de întuneric, ajungi să îngenunchezi. Fie în faţa fărădelegii, fie în faţa vreunui guler alb. De fapt, totuna!