Fereastra închisorii / Măsura reţelelor de alienare

Nici un lucru nu este rău în sine ci doar în măsura folosirii sale.
Atunci când întinderea şi adâncimea existenţială a obiceiurilor zilnice copleşeşte fiinţa, luând-o prizonieră în repetarea obsesivă a aceloraşi apu­cături smintite, ajungem nefiresc de devreme chiar la capătul zilelor.
Unii îşi pun propria viaţă la mezat, ba chiar în mod îngrozitor şi a altora, din cauza dependenţei maladive de aşa zisele reţele de socializare.
O demonstrează ultima cumpliţenie de acest fel.
Şoferul unui microbuz în loc să ţină mâinile pe volan şi privirea pe drum, şi-a predat complet minţile telefonului mobil şi unei reţele de socializare.
Asta în timp ce conducea o maşină plină cu oameni, crezând nebuneşte că e de datoria sa să transmită în direct felul în care se joacă cu vieţile a numai puţin de nouă semeni.
Pe care i-a omorât în mijlocul unei străzi din Ungaria din cauza faptului că a preţuit mai mult telefonul său decât pe cei 17 copii care îşi aşteptau acasă părinţii.
Acum au rămas orfani.
O fată, de prin Anglia dacă nu mă înşel,
s-a spânzurat imediat după ce a trimis un mesaj iubitului său, fiindcă de fapt trebuia să-l trimită altui iubit.
Moda  psihotică de a îşi face un selfie ine­dit i-a trimis pe foarte mulţi direct la cimitir.  Zilele trecute, o turistă năroadă a fost jumu­lită de un urs pe la Lacul Sfânta Ana, cre­zând că acesta este dornic de aventuri fotografice.
Deşi oamenii se declară îndureraţi de moartea vreunei fiinţe dragi au timp şi mai ales dispoziţie să-şi împartă tristeţea cu întreaga lume pe reţelele de socializare.
Să-mi fie cu iertat, dar cineva care suferă cu adevărat de pierderea unui apropiat nu are nimic de a face cu ipocrizia postărilor pe internet, în care doliile electronice le înlocuiesc pe cele sufleteşti. Precum şi alte penibilităţi din gama isteriei de a-ţi împarte taina vieţii cu alţii prin mijlocirea pixelilor.
Trăirea socialistă, la comun, a emoţiilor fundamentale ale vieţii a înlocuit reţetele clasice ale normalităţii. Fie că se bucură, fie că se întristează, oame­nii simt nevoia să îşi dezvelească, fără ruşine, viaţa altora. Nu mai este nevoie de aşternuturi, goi pe dinafară dar mai ales pe dinăuntru.
În loc de virtute se caută virtualul. }n locul discreţiei şi decenţei cresc florile otrăvite ale pierderii individualităţii. Probabil că şi mântuirea va fi tot virtuală în cazul acelora care preferă să-şi cesioneze unui telefon mobil darul minunat şi dumnezeiesc al vieţii celei vii.