Fereastra închisorii / Măsura credinţei vii

După câteva ore frumoase dar istovitoare de înot, în drum spre casă m-am oprit pentru a mânca ceva. La un moment dat intră în localul cu pricina un copil sfios şi îmbrăcat sărăcăcios, cerând hrană cu privirea în pământ.
Se îndreaptă spre primul mesean, un grăsan care molfăia zgomotos un hamburger. Copilul îi cere ajutor, dar bivolul se uită cu dispreţ la el şi îi răspunde cu o râgâitură, după care îl îndeamnă să dispară rapid.
Mă abţin cu mare greutate să nu-i stric ieslea murdară în care îi zace fiinţa strâmbă şi mă ocup de copilul amărât al nostru, al tuturor. Mă gândesc că poate a fost Sfântul Nicolae sau poate chiar Hristos şi că la judecata de apoi fiecare va da socoteală pe măsura milosteniei sale.
Ajuns acasă, mă uit pe o reţea de socializare şi văd un scurt film. Un experiment social, în care tot un copil, care mima excepţional atât pauperitatea cât şi candoarea, stătea învelit doar într-un maieu şi câteva cartoane la minus 20 de grade, pe o stradă aglomerată dintr-o metropolă estică. Mii de oameni trecând nepăsători, în mod sigur mulţi declaraţi credincioşi, unii venind poate tocmai de la biserică.
Trece mai bine de o oră şi absolut ni­meni nu se opreşte. Doar priviri, nici o faptă bună. Nici o frângere a inimii, nici o milă. Nici măcar o minimă compasiune. Salvarea vine de la un cerşetor de pe cealaltă parte a străzii, care îmbrăţişează ardent copilul şi îi oferă o bună parte din puţinele lui haine rupte de purtare îndelungată.
Adesea am avut polemici cu tot soiul de bigoţi, care ştiu toate canoanele, merg la fiecare liturghie şi recită Sfânta Scriptură pe de rost. Fac pelerinaje şi îşi fac cruci ori de câte ori trec pe lângă o biserică. Până aici toate bune. Chiar excepţionale. Dar când vine Hristos şi le cere o pâine, o haină sau orice mângâiere pentru aproapele li se pierde subit credinţa. Li se întu­necă umanitatea fiinţei, fug de mântuire, se ascund în cele mai josnice explicaţii.

Dumnezeu îţi cere să ai grijă de fraţii tăi vii şi aflaţi în suferinţă, înainte de a pupa moaştele vreunui sfânt a cărui învăţătură nici măcar nu te inte­resează.