Curs valutar
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
Fereastra închisorii. Măsura credinţei
A îţi iubi familia şi prietenii e ceva firesc.
Şi dătător de linişte interioară şi fericire.
La fel cu animalele de prin curte sau la unii chiar din casă.
Sensibilitatea umană şi îndeosebi credinţa în Dumnezeu nu se găsesc însă în acest spaţiu existenţial intim.
Fiindcă asta fac toţi oamenii. E un dat instinctual, un pattern psihologic deosebit de puternic.
Am văzut că unii nu pot iubi îndestulător oamenii şi gândesc că pot să-i înlocuiască cu o pisică sau un câine.
Mai mult, aclamă fidelitatea şi supunerea necondiţionată a acestora, ceea ce hrăneşte cel mai perfid vanitatea umană.
Măsura credinţei, aşa cum o spune Hristos în Scripturi, e însă alta.
E iubirea de toţi semenii, de cei aflaţi în suferinţă şi în deznădejde dar care nu se află în cercul tău apropiat.
Nu fac parte din viaţa şi apropierile tale de sânge, dar au nevoie de iubire şi ajutor.
Chiar jertfă.
Sigur, e greu, aproape imposibil, să dai măsura sfinţeniei rugându-te şi făptuind binele pentru torţionarii propriei tale vieţi, aşa cum au făcut sfinţii din închisorile comuniste.
Sau să-ţi fie milă adâncă pentru orice făptură, chiar şi pentru diavol, aşa cum avem mărturie de la Sfântul Siluan Athonitul.
Dar dacă ai pretenţia că te numeşti creştin trebuie să iubeşti şi ajuţi măcar puţin mai mult decât familia din care faci parte.
Trebuie să-ţi împarţi binele cu oricine are nevoie.
Şi să nu aştepţi răsplată sau recunoştinţă.
Ba mai mult, să înţelegi că făptuind binele poţi să primeşti ca răspuns însuşi răul.
Dacă nu poţi, e cazul să nu ai o părere aşa de bună despre tine.
Dacă poţi, sigur nu ai o părere bună despre tine.
Fiindcă eşti creştin adevărat.
Deci modest şi smerit.