Fereastra închisorii / Măi animalule!

Nu e vorba despre animalele care trăiesc toată viaţa în pădure şi pe care nu o de­ranjează sau distrug, dimpo­trivă, o com­pletează într-o armonie dumnezeiască.
E vorba de animalele alea care, trăind mur­dar în mediul lor artificial, vin să întineze şi pă­durea cu stilul lor de viaţă sălbatic şi promiscuu.
Deşi e aproape miezul zilei şi afară este foarte cald, plec la munte să alerg. Ajung în Pasul Rotunda şi prima imagine pe care o văd pe marginea dru­mului e o familie caraghioasă, care a oprit maşina aproape în mijlocul drumului.
Părinţii împreună cu fiica lor adoles­centă îşi fac poze peste poze, clovnerindu-se în tot soiul de poziţii pentru a-şi împărţi viaţa cu alţii pe reţelele de socializare. El, burtos şi cu nişte ochelari de soare de prost gust, molfăie seminţe alături de consoarta lui, în timp ce odrasla întinde agresiv de puii de brazi pentru ca pozele ei să iasă aşa cum îşi doreşte. Fiind puţin tâmpă, se urcă pe un bolovan prea mare pentru pregătirea ei, de pe care alunecă direct în cap, în timp ce căuta  o poziţie foto provocatoare.
Las maşina în pasul montan şi încep să alerg la vale spre Strâmbu-Băiuţ. După pu­ţin timp încep să se audă bubuituri intense de boxe. Într-o poiană, unde au intrat neautorizat în curtea unei cabane silvice, o ceată de descreieraţi de toate vârstele ascultă muzică la volum maxim, în timp ce grohăiesc pe lângă sticlele de alcool împrăştiate peste tot. Mai mult ca sigur, fagii seculari din apropiere şi râşii din adâncul pădurii nu înţeleg ce nebunie se întâmplă cu mediul sacru în care s-au născut şi au crescut.
Mai la vale, pe marginea pădurii, văd o mulţime de saci cu deşeuri aruncaţi de curând din maşină, tocmai în mijlocul unui murar mare şi încărcat de fructe.
Ajung la un loc tainic, unde de obicei fac pauză şi mă uit în tăcere la pădurea frumoasă dar sunt nevoit să sting un foc lăsat aprins de alţii în mijlocul codrului. Şi, bineînţeles, multe gunoaie de toate felurile, dar în special din cele ale burţii şi beţiei.
Mă gândesc ce mare binecuvântare e că măcar iarna acest drum e închis şi nedeszăpezit, având răgazul necesar să-şi vindece rănile pricinuite de hoar­dele umane. De fapt, nu prea umane.
Şi în continuare nu înţeleg de ce crimele astea ecologice nu se termină odată. E foarte simplu: formezi poliţia forestieră sau cum vrei tu să-i spui unui corp specia­lizat, dai amenzi foarte mari şi ce e mai important: le execuţi la primul salariu, pensie sau orice alt venit, iar banii îi aduci în natură: curăţenie, conservare, amenajare şi tot ce are nevoie natura. La recidivă, le arăţi drumul închisorii sau îi obligi prin lege să cureţe personal de 100 de ori cât au murdărit. Sau chiar îi decazi din dreptul de a mai merge acolo unde şi-au manifestat iresponsabilitatea.
Dar nu se vrea. Cu cât Dumnezeu ne-a binecuvântat cu natura asta minunată, cu atât e blestemată în a trăi lângă oameni care nu o înţeleg şi o batjocoresc nebuneşte.
Doar până într-o zi. Socoteala vine pentru toţi şi pentru toate. Nu vei scăpa nici tu măi animalule, vorba unui comunist nenorocit dar contemporan!