Fereastra închisorii / Luminaţia…iluminaţia

Lumina autumnală a mormintelor ne întoarce, în fiecare an, spre trecutul fiinţei noastre.
Luminaţia, cum este numită în popor, este una din sărbătorile religioase încărcate de o simbolistică adâncă şi cu totul specială.
Prilej de înviere a memoriei, luminaţia împlineşte pe jumătate una din măsu­rile cele mai înalte ale creştinului: aceia de a gândi de bine despre toţi, fie dragi fie nu.
Sigur că fiecare îşi plânge morţii săi, dar este un potrivit timp pentru a ne gândi la toţi cei răposaţi, inclusiv la cei cu care nu am petrecut cele mai fericite vremuri în timpul vieţii.
Dacă nu suntem în stare să îi iubim pe cei ce ne-au greşit în timpul vieţii, măcar să le aprindem acum o lumânare, spre mântuirea sufletului lor. De altfel, tot o vorbă populară exprimă îndestulat tocmai această împlinire târzie a virtuţii iubirii de vrăjmaşi: despre morţi numai de bine.
Să nu uităm că mulţi dintre eroii noştri nici măcar nu au mormânt sau încă nu îl cunoaştem.
Fie că e vorba de cei căzuţi pe fronturile războaielor, fie pe cei ce au dat cea mai înaltă jertfă istorică în timpul rezistenţei anticomuniste din munţi şi închisori, suntem datori a le onora me­moria măcar cu o închinare în gând.
Din nefericire, recunoştinţa este un sentiment tot mai rar şi mai superficial.
A fost frumos azi, în cimitirul alpin din vârful Cavnicului, la Roata, unde odihneşte socrul meu. A nins domol, iar frigul a dat oxigen curat candelelor.
Fiind la altitudine înaltă, m-am gândit mult la partizanii anticomunişti de pe crestele munţilor. Le datorăm infi­nit… Dumnezeu să-i odihnească, Raiul sigur e şi a lor.
Aşa că luminaţia ar trebui să fie, în devenirea ei, de fapt iluminaţia. Pen­tru noi toţi.
Dumnezeu să-i ierte şi odihnească. Pe cei buni, dar şi pe cei răi.