Fereastra închisorii / Lumi paralele

Pentru cei care au crescut la munte sau cel puţin în ţinuturi naturale pure, adaptarea la mediul urban e una chinuitoare şi niciodată definitivă.  Explicaţiile sunt simple şi ţin de faptul că între un sat de munte şi lumea unui oraş  mare diferenţele sunt atât de profunde încât trecerea de la lumea străveche şi curată la cea aşa zis modernă e angoasantă.

Oare de ce? Datorită faptului că între satul de munte şi oraşul cel nemăsurat există următoarele antagonisme existenţiale, astfel că:La munte, privirea se înalţă limpede spre crestele din piatră, în timp ce în oraşul pâclos se îndreaptă obosită spre vârfurile cenuşii ale blocurilor.  Mireasma florilor alpine te fericesc, pe când mirosurile oraşului îţi încearcă respiraţia.

Una este să înaintezi liber pe o cărare cu ierburi şi brazi, alta este să te afunzi geometric în asfalturi şi betoane.

Valea cea năvalnică care coboară proaspăt din izvoarele înalte te inspiră, pe când apele coclite ce se târăsc prin oraş te deprimă.

Dacă în pădure ciupercile sunt cele vii şi hrănitoare, prin metropole sunt cele dătătoare de boală. Într-un fel se înalţă liturghia la cer dintr-o biserică străveche din lemn şi poate altfel dintr-una construită fără taină, doar spre gloria zidurilor sale.

Una e să zburzi iarna prin zăpada albă din poieni, alta e să-ţi pierzi paşii prin urâtul periferiilor comuniste.

La munte asculţi divin ploaia şi vântul, în urbea cea mare te intoxici cu manele şi cu răguşeala eşapamentelor.

Şi nu în ultimul rând oamenii. Una e să cunoşti un om autentic de munte şi cu totul alta e să-ţi amăreşti sufletul cu vreun parvenit de oraş.