Fereastra închisorii. Lucruri sfinte şi oameni fără Dumnezeu

Istoria ne spune clar ce rol uriaş au jucat românii în Muntele Athos.
Adică, într-unul din leagănele spirituale esenţiale ale omenirii.
Fatal şi blestemat parcă, deşi am fost unul din contributorii esen­ţiali, am rămas fără nici măcar o mânăstire.
A noastră, a românilor.
Doar cu un schit mai mare, dumnezeiesc de frumos, într-adevăr.
Doar cine a fost înţelege cu adevărat ce se întâmplă în acel munte.
Trei zile din viaţa mea le-am petrecut acolo.
Cuvintele nu sunt îndestulătoare şi nu are niciun rost să încerc.
Spun doar că a fost o experienţă mistică atât de intensă încât simt şi acum pe Cineva venind pe mare, la Iviron.
Şi că au fost singurele zile din viaţa mea în care am trăit cu totul altceva decât până atunci şi după ele.
Nu a fost suficient că am înfăptuit aşa multe, pe vremuri la Muntele Athos, şi azi nu mai avem aproape nimic românesc.
Trebuie să distrugem, să uităm, şi puţinul pe care îl mai avem.
Politicienii noştri s-au gândit să nu mai finanţeze Schitul Prodromu.
În fapt, singurul drapel românesc, spiritual şi naţional, care mai flutură în văzduhul ăla sfânt.
Unul din puţinele locuri unde Dumnezeu şi Maica Domnului mai stau cu plăcere pe pământ.
Strigător la cer.
Insultător la adresa României, chiar la adresa Lui.
Cum e posibil aşa ceva?
Cât de jos poţi să ajungi să-ţi batjocoreşti propriul neam şi propria istorie?

Noroc cu alţi politicieni, care şi-au păstrat mintea întreagă şi şi-au pă­zit inima de un sacrilegiu ordinar.

Poate că Dumnezeu mai ţine lumea, deci şi pe voi, doar pentru Muntele Athos.
Tocmai ce aţi vrut să nu vă finanțați propria viaţă.
Că de mântuire sigur nu aţi auzit.
Nu aveţi cum.