Fereastra închisorii / Locuri fermecate… de nepreţuire ferecate

Văzui, vorba olteanului, în ultimul număr din Gazeta, o reluare, parcă veşnic necesară, a unui subiect predilect de presă şi nu numai: potenţialul nostru turistic. Un tezaur naţional mai cert chiar şi decât aurul, dar nu la fel de nepăsător faţă de felul în care ne raportăm la el.

Mărturisesc că în orice loc frumos din lume m-am aflat nu am simţit taina şi farmecul naturii uluitoare de la noi. Lucru de altfel recunoscut, de la silvicultori elveţieni şi organizaţii celebre de conservare a mediului care au constatat că pădurile maramureşene seculare de la Strâmbu Băiuţ precum şi cele din Retezat sunt unice, până la prinţi englezi contemporani, fascinaţi realmente de România cea frumoasă şi tradiţională.

Şi paradoxul că prinţul, cu anvergura şi eleganţa unui monarh adevărat, a înţeles să promoveze voluntar acest amalgam binecuvântat de natură şi ethos autentic profund, mai entuziast şi eficient decât noi înşine, cei care am primit acest dar ceresc şi parcă ne-am săturat de el ca fiind unul prea copleşitor.

Astfel, mă gândesc la ceea ce a însemnat pentru mine o noapte înstelată şi luminată plin de lună la Lacul Călţun din Făgăraş, la fabulosul şi cuceritorul râs pe care l-am văzut pe cel mai frumos drum din lume (Strâmbu Băiuţ - Cavnic), venind spre casă, în mijlocul nopţii, după o tură montană în Ţibleş. În care ghid spontan ne-a fost un ascet al munţilor pe care l-am întâlnit în pajiştile alpine, căutând parcă metafizic Grădina Fetei Pădurii. Un loc al muntelui pentru care cuvintele nu sunt îndestulătoare.

Sau cât de multă mirare îţi poate oferi un traseu care străbate Clisura Dunării, ajungând de la Orşova spre Băile Herculane, mai apoi pe Valea Cernei, urcând pe Transalpina şi terminând cu o rugăciune la Mănăstirea Oaşa.

Şi ce înălţări gotice şi adâncuri interioare vin din Sibiul meu natal, din farmecul celorlalte burguri, şi din uitarea satelor transilvane.

Transfăgărăşanul, cred că l-aş putea conduce cu ochii închişi, într-atât l-am bătut şi străbătut de fiecare dată cu aceeaşi bucurie copilărească, privind spre creste şi amintindu-mi mereu de vorbele unui alpinist, care, aflându-se în limpezimea iernii pe Vârful Vânătoarea lui Buteanu (excelent loc de belvedere pentru tot masivul făgărăşan, rapid accesibil de la Bâlea Lac) spunea simplu: „Bucuria de a fi aici mă desparte de restul lumii”.

Nu mai încap vorbe pentru Munţii Rodnei, pentru Apuseni şi Bucovina.

Doar pentru datoria noastră de a preţui aceste lucruri, de a fi raţionali şi ofensivi în detrimentul isteriei formale, prin a face lucruri concrete şi durabile în sprijinul acestui tezaur natural tăcut. Prin atitudine personală şi publică consecventă.